Ceva ce nu se poate numi creştinism
Facem, după cum ştiţi, o încercare de a pătrundem mai adânc în om şi de a putea, astfel, să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine, prin urmare, să luăm o poziţie mai adevărată faţă de Dumnezeu, încât Dumnezeu să poată, dacă noi avem poziţia potrivită, să ne dăruiască harul Său, să ne binecuvânteze.
Scurta omilie de data trecută am dedicat-o mişcării bolnăvicioase către ceilalţi oameni, care apare la unele persoane, fie că acestea îşi dau seama, fie că nu. Am spus că prima însuşire a oamenilor care au fost loviţi de această boală este faptul că se conformează la ceea ce spun ceilalţi, la ceea ce cer ceilalţi, la ceea ce caută ceilalţi.
Şi, mai concret, am spus că aceşti oameni fac totul, pierzându-şi chiar demnitatea lor, pentru a-şi putea asigura iubirea celorlalţi, pentru a-şi putea asigura aprecierea celorlalţi, pentru a putea avea laudele şi aprobarea celorlalţi. Am spus multe pe această temă.
Adică, mulţi creştini, atunci când aleargă încolo şi-ncoace, este evident că sunt conştienţi că fac o faptă bună, că sunt dintre cei mai buni creştini. Desigur, această strădanie, în sine, poate fi bună, insă întrebarea este: de ce fac ceea ce fac?
Aşadar, dacă fiecare examinează, cercetează, va vedea că de cele mai multe ori oamenii fac multe asemenea lucruri, numai şi numai pentru a-şi putea asigura iubirea, aprecierea şi aprobarea celorlalţi sau a unei persoane de care s-au ataşat. Acesta, desigur, este imposibil să fie numit creştinism, oricât ar părea că are manifestări creştine.
Supunere sănătoasă şi cea bolnavă
O altă însuşire a acestor oameni este supunerea.
Desigur supunerea, ascultarea în Biserică, este virtute. Şi după cum ştiţi, monahii au obligaţia de a face ascultare sau mai bine-zis, la tunderea în monahism, împreună cu alte două făgăduinţe, făgăduiesc că vor face ascultare, că vor fi supuşi egumenului, părintelui duhovnicesc. Prin ascultare îşi vor tăia voia proprie. Prin această supunere se vor putea izbăvi, cu harul şi cu ajutorul lui Dumnezeu, de omul cel vechi, de patimi, de voile lor şi vor înainta spre renaştere.
Iată, însă, că există şi supunere bolnavă, supunere care nu-l eliberează pe om. Există şi supunere care nu-l ajuta pe om sa se elibereze de patimile sale, de iubirea de sine, de voia lui, nu-l ajută să se elibereze de omul cel vechi şi să ajungă la renaşterea adevărată, reală.
Această supunere este o boală, face pe omul lovit de ea să nu vadă ce este el şi ce sunt ceilalţi. Îl face să-i supraaprecieze pe ceilalţi şi să vadă la ceilalţi virtuţi false, binefaceri false.
Desigur, iarăşi, trebuie să spunem că nu este rău ca cineva să-i vadă pe ceilalţi superiori iar pe sine inferior. Este chiar bine, atunci când se află într-o stare sănătoasă, într-o raportare sănătoasă la ceilalţi. Este rău însă, atunci când această stare este bolnăvicioasă. Omul nu îndrăzneşte să vadă cu ochii deschişi, limpede, cine este cel căruia i se supune, cine este cel de care se ataşează, cine este cel de care s-a legat. Nu îndrăzneşte să vadă cu ochi limpezi, căci dacă ar vedea cu ochi limpezi şi, prin urmare, dacă ar pune oarecum la îndoială supunerea lui, ataşarea lui, nu va rezista, se va prăbuşi, nu va putea sta pe picioarele lui, nu va putea rămâne în viaţă.
Este un om care, numai dacă se va prinde de ceva, numai dacă se va sprijini de cineva, numai dacă va vedea undeva, fie şi virtuţi false şi harisme mincinoase, doar atunci va putea sta pe picioarele lui, va putea trăi, se va putea simţi oarecum liniştit, oarecum uşurat, nestăpânit de haos interior, de tulburare şi nelinişte interioară, care-l conduc la distrugere.
Cel mai rău este că, el însuşi, consideră aceasta virtute. Dar şi cel sau cei de care se ataşează, cărora se supune ca un rob, de care depinde într-un mod umilitor, consideră aceasta virtute. 
După cum vă daţi seama, dacă acestea sunt adevărate – şi pentru mine sunt pe deplin adevărate avem atunci o denaturare teribilă a vieţii creştine, o denaturare şi o falsificare teribila a trăirilor creştine. Are loc o deprimare a aceri ui om, care are o asemenea nădejde, care vrea sa ajungă ceva, care în cele din urmă vrea să se folosească.
Aşadar, tipul acesta de om, în loc să se folosească, în loc să se ajute, se distruge. Dar şi cel care acceptă supunerea bolnăvicioasă sau o cultivă, îşi face rău sieşi şi celui supus.
Dependenţa slugarnică faţă de ceilalţi
O altă stare este dependenţa. Oamenii care au această boală, nu pot trăi fără să fie dependenţi de alţii. Aprecierea pe care o au faţă de şinele lor depinde de încuviinţarea sau de dezaprobarea pe care ceilalţi o arată faţă de ei. Aprecierea pe care o au pentru şinele lor depinde de părerea pe care o au ceilalţi despre ei.
Câţi oameni, de altminteri buni creştini, suferă propriu-zis şi nu pot dormi seara sau nu se pot linişti în ziua următoare şi nu-şi pot face treburile şi rugăciunile – adică pur şi simplu se pierd şi sunt stăpâniţi de haos – câţi oameni păţesc aşa ceva, fiindcă x sau y sau z de care depind, fie şi inconştient, nu le-a vorbit bine, nu le-a arătat iubirea şi aprobarea pe care o aşteptau, nu le-a spus vorbele bune, laudele pe care le aşteptau.
Mai concret. Dacă aşteptăm pe cineva sa ne viziteze şi ne dorim mult această vizita, dar persoana nu ne vizitează, poate că nu spunem nimic nimănui, poate că vom ascunde ceea ce am simţit pentru că n-a venit, în adânc, însă, toată părerea bună pe care am avut-o despre noi va cădea în cel mai de jos punct, va dispărea.
Atunci, când acela ne-a zâmbit, atunci când ne-a spus vorbe prin care înţelegeam că eram în graţiile lui, atunci când s-a purtat cu noi în asemenea fel încât dădea de înţeles că este prietenul nostru, că ne apreciază, ea ţine seama de părerile noastre, ne-am simţit bine, uşuraţi, am simţit, că suntem şi noi cineva in societate, Însă, îndată ce acela şi-a întors faţa, îndată ce acela cu vreun cuvânt, prin atitudinea lui sau prin refuzul Iui de a ne vizita – pe care cine ştie din ce motiv n-a făcut-o – a arătat că nu ne mai apreciază, înlăuntrul nostru s-au zădărnicit toate.
Oamenii aceştia, adică persoanele bolnave care păţesc aşa ceva, nu se mai pot după aceea calma, nu-şi pot afla liniştea, nu-şi pot afla odihna. Şi sunt gata, sunt dispuşi să facă ceea ce are nevoie celălalt, ceea ce cred ei că-l va mulţumi pe celălalt, că-l va face iarăşi să-i aprecieze, să-i aprobe, ceea ce cred ei că va ajuta pentru a-şi asigura iubirea lui. Sunt gata să se comporte şi slugarnic, să-şi piardă demnitatea, să devină de batjocura tuturor.
Din câte înţeleg eu, – poate că greşesc – există astăzi creştini, credincioşi, mai mulţi decât credem noi, care trăiesc într-o asemenea dezordine interioară, într-un asemenea haos lăuntric. Este absolut imposibil ca un astfel de creştin să înainteze în viaţa duhovnicească.
Un asemenea suflet care, îşi da seama sau nu, vrea ori nu vrea, depinde in acest fel de ceilalţi, se ataşează în acest fel de ceilalţi, care năzuieşte spre iubirea celorlalţi ca spre însuşi Dumnezeu, nu poate fi vizitat de harul lui Dumnezeu, nu poate primi binecuvântarea lui Dumnezeu, la el nu poate veni Hristos. Într-un asemenea suflet nu este cu putinţă, după cuvintele apostolului Pavel: “Nu eu trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine”, să trăiască Hristos. Acest suflet s-a pierdut pe sine, acest suflet s-a abătut de la sine, acest suflet s-a prins de altceva. Sufletul a fost stăpânit de o persoană, a fost stăpânit de iot ceea ce se poate numi idol.
Frustrările care ies la suprafaţă şi izbucnirile ciudate
Însă răul merge mai departe. Un om care se mişca in asemenea mod către ceilalţi, se alipeşte, se leagă, depinde de ei, îi priveşte în ochi să vadă dacă vor râde sau nu, dacă-l vor aproba sau nu, dacă-l vor aprecia sau nu, un astfel de om nu suferă doar din acest motiv. Suferă şi de alte stări.
Adică, poate avea în sine și stări de duşmănie faţă de ceilalţi. Desigur, cu cat simte mai mult că este rob al celorlalţi şi ea este exploatat, cu atât mai mult creşte starea de duşmănie faţa de ei. Dar, întrucât, dacă şi-ar manifesta duşmănia, dacă şi ar manifesta tendinţele de agresiune ar pierde îndată iubirea celorlalţi, aprobarea celorlalţi, ar pierde exact ceea ce aştepta de la ei, ca să-şi asigure liniştea şi pacea. Pentru că-i este teamă să nu piardă iubirea, graţia celorlalţi, înăbuşă acest protest care vine, uneori, dinlăuntrul său, şi despre care mulţi ar spune, să răbufnească, odată, în sfârşit!
Înăbuşă, aşadar, instinctul de a protesta, de a reacţiona sau chiar de a fi agresiv. Nu spunem că acestea ar fi bune, dar spunem ce se întâmplă in sufletul acestui om. Aşadar le înăbuşă pe acestea după cum spune psihologia, le depozitează – şi nu vrea nici măcar el să le recunoască, cu atât mai puţin ceilalţi.
Aceste stări există înlăuntrul lor. De vreme ce se depozitează, exista in suflet. La un moment dat vor izbucni pentru a ataca pe cine pot.
De aceea, vedem la oamenii care se ataşează, care sunt foarte ordonaţi, foarte ascultători, foarte buni, dacă li se spune că facă ceva, fac foarte uşor, dacă sunt trimişi undeva, se vor duce, dacă sunt puşi la treabă, vor asuda muncind ziua întreagă; vedem, aşadar, că poate veni ceasul când această realitate ascunsă a reacţiilor, a protestelor, a atacurilor cedează şi aceştia Izbucnesc. De aceea, nu de puţine ori, îi vedem pe aceşti oameni, care par atât de buni, că reacţionează într-un mod surprinzător. Uneori şi copiilor li se întâmplă acest lucru.
Mulţi copii sunt ataşaţi slugarnic de părinţii lor. Personalitatea lor este foarte palidă şi nu se descurcă singuri, de aceea se prind, se sprijină de mama lor, de tatăl lor. Par copii foarte cuminţi, par copii foarte ascultători, par cei mai buni copii, in realitate, insă, sunt bolnavi. Un asemenea copil devine de nerecunoscut şi se spune despre el: “Acesta care era atât de…, cum a devenit atât de…, cum de se comportă in felul acesta…?
La fel se întâmplă şi cu adulţii. Poate veni o clipă când vor protesta, se vor manifesta, vor reacţiona şi vor ataca într-un mod care va mira pe toată lumea. Deşi, această agresivitate, acest protest , această reacţie uneori se manifestă, aş spune, negativ. Este acel reproş, acea amărăciune, acea dezamăgire, acea deznădejde, care se observă la aceşti oameni.

                                                                               Arhim. Simeon Kraiopoulos, Te cunoști pe tine însuți, Editura Bizantină

Leave a reply

required