Orice rugăciune este o lovitură dată diavolului.
Sfântul Teofan Zăvorâtul
, traducătorul în limba rusă a Filocaliei ne îndeamnă să continuăm să ne rugăm chiar dacă ne rugăm prost, chiar dacă simțim că rugăciunea noastră nu se înalță atât cât am dori și roadele ei întârzie să apară, să ne rugăm totuși mai departe, deoarece diavolii cunosc puterea rugăciunii și ajutorul pe care îl dobândesc de la Dumnezeu rugătorii și de aceea fug.
Rugăciunea, ne încredințează Evagrie Ponticul, este cea mai înaltă lucrare a minții, utilizarea ei cea mai înaltă și, de aceea, este și cea mai ispitită de diavoli.Prin urmare, fiecare formă de meditație la Dumnezeu, și, în mod deosebit, fiecare rugăciune este o tămâie care împrăștie și izgonește lucrarea acestor duhuri rele. Însă o eficiență deosebită în lupta noastră împotriva duhurilor acestora rele o are rugăciunea lui Iisus, o rugăciune care se poate rosti de către oricine, oricând și oriunde. De aceea, ea este o rugăciune la toată nevoia, de tot locul, de toată vremea sau la tot ceasul.
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”.
În
cadrul rugăciunii lui Iisus, locul esențial îl ocupă invocarea sau pomenirea numelui Său. Paza inimii sau trezvia, spre care tinde rugătorul, se realizează prin pomenirea neîncetată a numelui lui Iisus, prin care sunt îndepărtate toate ispitele.(…)
Prin invocarea neîncetată a lui Dumnezeu, ne curățim inima noastră de gândurile pătimașe și izgonim pe vrăjmașii spirituali din ea, ne vindecăm de “de răul uitării și de cele ce izvorăsc din ea”. Prin chemarea lui Dumnezeu, mintea primește o schimbare dumnezeiască.(…)
Chemarea continuă a lui Iisus nimicește nu numai patimile, ci și lucrarea lor. În lipsa preasfântului și preadulcelui nume, totul se surpă în chip înfricoșat, mai bine zis, nimic nu mai avem din cele ce ne sunt de folos, iar avându-l pe acesta în suflet, tot ce ne este potrivnic se depărtează, nici un bine nu ne mai lipsește și nimic nu ne este cu neputință. (…)
Numele lui Iisus oprește orice ispită, orice “chip drăcesc” să pătrundă în planul conștiinței, nimicindu-l încă din starea de momeală sau chiar și mai mult, de “cuvânt interior”.  (…)
Filotei Sinaitul ne spune că pomenirea bucuroasă a lui Dummezeu, adică a lui Iisus, obișnuiește să împrăștie cu iuțimea inimii și cu încruntarea mântuitoare toate vrăjile gândurilor, înțelesurile, cuvintele, nălucirile, chipurile întunecoase, și simplu vorbind, toate mijloacele prin care luptă cu aprindere atotpierzătorul, căutând să înghită sufletele. Iar Iisus cel chemat le arde pe toate cu ușurință, căci în nimic altceva nu se află mântuirea noastră decât în Iisus Hristos. Numele Domnului Hristos, chemat neîncetat, ne ușurează de toate greutățile și, cu vremea, când ne obișnuim și ne îndulcim cu el, ajungem să cunoaștem prin cercare că acest lucru nu e cu neputință, nici greu, ci cu putință și ușor.

Război în “văzduhul inimii”, Editura Credința Strămoșească, 2001, pg. 122

Leave a reply

required