Mulţi se străduiesc să trăiască viaţa duhovnicească numai la Dumnezeiasca Liturghie de duminică, iar în restul săptămânii se află în afara vieţuirii ascetice. Aceşti oameni nu pot înţelege monahismul. Cei ce nu trăiesc întreaga săptămână evanghelic-ascetic nu pot trăi nici duminica ascetic.
Cei care-l bârfesc şi-l clevetesc pe preot îi fac un mare bine: îl smeresc. Însă nu trebuie să-l judece mulţi, căci atunci se amărăşte, iar când există amărăciune, Harul lui Dumnezeu nu lucrează. Defăimarea îl ajută pe cleric, deoarece acţionează ca o frână – la fel cum frâna opreşte maşina care se îndreaptă spre prăpastie. Însă cel care cleveteşte nu se foloseşte. Când oamenii îl laudă pe cleric, el trebuie să se bucure, dar şi să se smerească, de vreme ce este slujitor al lui Hristos, Cel ce a suferit smeriri şi Cruce.
Lacrimile sunt de trebuinţă pentru monah şi pentru creştin. Există lacrimi lumeşti şi lacrimi dumnezeieşti. Diferenţa dintre ele se vădeşte din aceea că lacrimile lumeşti-egoiste se nasc din dispreţuirea de către oameni, din pierderea vredniciilor şi a bunurilor lumeşti, pe când cele duhovniceşti-dumnezeieşti se nasc din pocăinţă, din dorirea mântuirii şi a vieţii veşnice.
Cuvântul „Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui” i-a fost descoperit Stareţului Siluan de Însuşi Dumnezeu. Aceasta o cred şi am înţeles-o. Precum mi-am dat seama mai târziu, cuvântul acesta se vădeşte şi în viaţa lui Hristos. Apostolul Petru mărturiseşte: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu” – iar Hristos [drept răspuns] Îşi vesteşte patima, pogorârea la iad şi Învierea. Vestirea patimii se leagă strâns de mărturisirea Dumnezeirii lui Hristos. Aceasta este „Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui”.
Nu toţi pot să-şi ţină mintea în iad; depinde de puterea fiecăruia. Acesta este privilegiul celor puţini, al celor puternici, căci omul poate cădea în deznădejde. Atunci când după trăirea iadului vine nădejdea mântuirii, înseamnă că este lucrarea Harului Dumnezeiesc. Prin gândul „Ţine-ţi mintea în iad” conteneşte lucrarea patimilor, şi înlăuntrul nostru vine Duhul Cel veşnic. Atunci omul nu simte că va dobândi Împărăţia Cerurilor cândva, în viitor – căci o are deja înlăuntrul său. Multora li s-a descoperit acest cuvânt şi l-au trăit ei înşişi, dar el se ascunde în chip tainic de-a lungul veacurilor. Propovăduind-o lumii, m-am simţit pe sinemi posesorul unei uriașe moşteniri.
După un păcat trupesc, Rugăciunea se opreşte, în vreme ce scrierea theologică poate continua. Aceasta arată deosebirea dintre theologia ca harismă a Sfântului Duh şi theologia ca ştiinţă omenească. Rugăciunea este cea care vădeşte curăţia sufletului şi a trupului. Este cu putinţă ca omul să theologhisească, să scrie, să fie om de ştiinţă, dar să nu se roage, să nu fie sfânt.
Vreau să trăiesc viaţa pustnicilor, nu să joc teatru. Să fiu cel ce sunt. Când râd, există oameni care se smintesc; când sunt serios, iarăşi se smintesc. Vreau să fiu firesc, simplu.
Monahii mănăstirii noastre nu trăiesc așa cum trăiam eu în pustia Sfântului Munte, însă mă bucur că sunt monahi buni, și trăiesc în chip firesc, nu sunt ipocriți, nu joacă teatru. Îi primesc la fel pe toți oamenii, deopotrivă bogați și săraci, fără osebire, și pe toți încearcă să-i ajute.
Când vor lipsi monahii, atunci credinţa se va pierde.
Mă bucur că episcopul tău (Mitropolitul Calinic al Edessei) îi iubeşte pe monahi.
Monahii nu sunt trândavi, ei sunt de folos pământului întreg, întregii omeniri. Preoţii de mir îşi mărginesc lucrarea la o parohie, dar monahii sunt de folos întregii lumi. La mănăstirea noastră vin oameni din întreaga lume.
Stareţul Siluan, cu constituţia trupească pe care o avea, ar fi putut zămisli mulţi copii, dar Harul lui Dumnezeu l-a făcut să se înfrâneze în chip desăvârşit; nu avea nici măcar un singur gând trupesc. Abia ajuns la mănăstire şi lipsit de experienţă în lupta duhovnicească, a căzut într-un păcat oarecare după masă. De atunci n-a mai primit nici un gând trupesc în întreaga sa viaţă, ascultând de cuvântul Părintelui său duhovnicesc.
Ca Părinte duhovnicesc, am întâlnit în Sfântul Munte şi câţiva, îndeosebi tineri, care săvârşeau păcatul „de unul singur”. În acest caz vindecarea constă în aţintirea minţii la rugăciune, la Dumnezeu. Când creşte rugăciunea lăuntrică şi însuflarea duhovnicească, atunci conteneşte lucrarea patimii. Când, după o nălucire de noapte, ne trezim tulburaţi, înseamnă că am avut plăcere. Aceasta se înfruntă prin Harul pocăinţei, prin plâns, prin rugăciune, prin unirea minţii cu inima.
Mulţi Părinţi duhovniceşti au greutăţi în confruntarea cu problema [feririi de] naşterea de prunci, în ceea ce priveşte Dumnezeiasca Împărtăşanie. Este trebuinţă de discernământ şi luminare de la Dumnezeu.
O observaţie generală ar fi că trebuie o mare atenţie spre a nu-i mustra pe oameni în mod nechibzuit, căci se vor deznădăjdui şi vor pleca din Biserică. Tot astfel, lipsirea pentru mulţi ani de Dumnezeiasca Împărtăşanie îl omoară pe om şi-l îndepărtează de Biserică. Mulţi trăiesc cu dorirea după Dumnezeiasca Împărtăşanie. Dacă-i lipsim de ea, atunci nu vor putea rezista feluritelor ispite. E trebuinţă de pricepere, de rugăciune, şi mai depinde şi de cum sunt creştinii care vin să se spovedească. Va trebui să-i ajutăm să trăiască cu pocăinţă, cu rugăciune, să meargă la biserică şi să ţină poruncile lui Hristos. De asemenea, mai sunt unii care săvârşesc o înfrânare peste puterile lor.
În această chestiune nu se poate rândui o linie comună pentru toţi. Este o problemă între Părintele duhovnicesc şi cel ce se spovedeşte. Când există putinţa iconomiei, a pogorământului, să dăm Dumnezeiasca Împărtăşanie din când în când. E de-ajuns să vedem sporire în viaţa lor duhovnicească.

               Ierotheos, Mitropolit al Nafpaktosului, Știu un om întru Hristos: Starețul Sofronie, isihastul şi theologul, Editura Sophia 2013

Leave a reply

required