Rugăciunea cere experienţa unei libertăţi duhovniceşti pe care majoritatea oamenilor o ignoră. Primul semn de emancipare e renunţarea la a ne impune voinţa asupra celorlalţi. Cel de-al doilea e o eliberare lăuntrică de sub puterea pe care ceilalţi o au asupra noastră. Înfrânarea dorinţei de a domina e o etapă extrem de importantă, urmată îndeaproape de neplăcerea de a-l constrânge pe fratele nostru.
Omul e făcut după chipul lui Dumnezeu, Care e smerit şi în acelaşi timp liber. De aceea, e firesc şi normal ca el să fie după asemănarea Creatorului său – ca el să se reţină de la exercitarea vreunui control asupra celorlalţi, fiind el însuşi liber şi independent în virtutea prezenţei Duhului Sfânt înăuntrul său. Cei stăpâniţi de patima puterii întunecă chipul lui Dumnezeu în ei înşişi. Lumina adevăratei vieţi se îndepărtează, lăsând un gol chinuitor, plictiseală sâcâitoare. Viaţa e lipsită de semnificaţie. Atunci când prin prezenţa Sa blândă în sufletul nostru Duhul Sfânt ne face în stare să ne stăpânim patimile, ne dăm seama că faptul de a privi de sus în jos la ceilalţi e potrivnic duhului iubirii. Şi dacă dragoste nu am, orice altceva – chiar şi darul profeţiei, al înţelegerii tuturor tainelor sau al facerii de minuni – nu este de nici un folos (I Co 13, 1-3).

                                Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea experiența vieții veșnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001 pp. 94-95

Leave a reply

required