Noile media sunt în acelaşi timp rezultatul şi sursa unei restrângeri a vieţii comunitare.
De o anumită manieră, dezvoltarea telefoniei mobile este legată de o restrângere a vieţii comunitare. După cum observă un eseist contemporan, „avem nevoie de o mediere electronică pentru a comunica, ca să ne adaptăm la o lume care ne atomizează pe fiecare dintre noi şi ne fragmentează viaţa”. Este un mijloc de recreare de legături într‑o societate în care legăturile dintre persoane au slăbit, fiindcă viaţa comunitară a sărăcit sau a dispărut, nu doar în oraşe, ci chiar şi în sate, şi mai ales fiindcă în societăţile occidentale moderne coeziunea vieţii de familie a fost slăbită de faptul că bunicii nu mai trăiesc împreună cu copiii şi nepoţii lor, de criza prin care trece instituţia căsătoriei, de înmulţirea familiilor monoparentale sau a persoanelor care trăiesc singure.
Dar, în acelaşi timp şi cu mult mai mult, noile media provoacă o restrângere a vieţii comunitare chiar acolo unde ea ar putea exista. Ele sunt responsabile de scindarea vieţii conjugale şi familiale şi de asemenea, în parte, a altor forme de viaţă comunitară.
Când radioul şi‑a făcut apariţia în casele oamenilor, el a luat adeseori locul conversaţiilor purtate de membrii familiei în timpul meselor. Cu aceeaşi funcţie uzurpatoare, în urma lui, a venit televizorul, mai ales în casele în care masa se ia în timpul jurnalului de ştiri, urmărit cu o atenţie de‑a dreptul religioasă, situaţie frecventă, potrivit studiilor efectuate.10 În afară de aceasta, emisiunile pentru copii şi emisiunile pentru adulţi îi separă pe unii de alţii în fiecare zi, pentru multe ore, iar emisiunile urmărite în comun reduc aproape la zero conversaţiile sau schimbul de idei, pentru că atenţia pe care fiecare o acordă celor ce se petrec pe ecran duce la neatenţie faţă de celălalt şi la reducerea comunicării interpersonale. În multe case în care există câte un televizor în fiecare cameră, izolarea este şi fizică, nu doar verbală.
Navigarea pe Internet a avut ulterior acelaşi efect. În multe familii, soţul sau soţia ajung să se plângă că, în atenţia şi inima celuilalt, locul lor a fost luat de calculator.
Jocurile video, prin concentrarea şi continuitatea pe care le impun, produc pe durate lungi stări de adevărat autism, când persoana devine surdă şi oarbă la tot ce este în jurul ei.
Jocurile mai puţin solicitante, pe Internet sau pe smartphone, au devenit şi ele factori de izolare, şi frecvent pot fi văzuţi soţi care stau unul lângă altul fără să se privească sau să‑şi vorbească, văzându‑şi fiecare de jocul pe tableta sau pe mobilul său.
Telefoanele mobile în calitate de vectori de mailuri, de SMS‑uri sau de comunicări vocale, au acelaşi
efect de disociere a cuplurilor, a familiilor şi a grupurilor, după cum oricine poate observa adesea. Deja, în timpul recreaţiei, elevii nu mai au activităţi colective, ci se înşiră de‑a lungul zidului şcolii pentru a‑şi verifica mobilul. Reuniunile de orice fel, mesele între prieteni şi chiar slujbele religioase nu sunt ferite de această practică.
Toată lumea comunică tot timpul cu multă lume, dar nu şi cu aproapele, în sensul fizic al termenului.
Pe bună dreptate, Philippe Breton subliniază că ne aflăm într‑o „societate în care oamenii comunică mult şi se întâlnesc puţin”.
Se poate chiar constata că „ceea ce era menit să‑i apropie pe oameni lasă impresia difuză că îi separă încă şi mai mult”12, nu doar pentru că fiecare se izolează de cei apropiaţi pentru a desfăşura activităţi mediatice, ci şi pentru că, atunci când este în mod fizic alături de ceilalţi, solicitarea mediatică la care răspunde cu prioritate îl separă în mod psihologic de ei, sau întrerupe frecvent legătura cu ei, aşa încât el se află alături de ei fără să fie într‑adevăr cu ei, adică cu adevărat prezent şi deschis către persoana lor.
În mod paradoxal, posibilitatea oferită persoanei de noile media de a lua legătura sau de a se lua legătura cu ea în orice moment, crearea de reţele de socializare care permit o punere în legătură instantanee şi permanentă a fiecărui membru cu zeci, sute sau chiar mii de alţi membri, deveniţi „prietenii” lui, înmulţirea contactelor şi a mesajelor, şi aşadar hiperconectarea şi hipercomunicarea instituite prin toate aceste modalităţi s‑au manifestat în final printr‑o reducere şi o sărăcire a comunicării dintre persoanele aflate în mod real în contact în mediul lor concret, şi chiar au reuşit în multe cazuri să izoleze individul mai mult decât oricând.
Într‑un anume sens, abstractizarea mediului concret şi starea de absenţă faţă de celelalte persoane prezente sunt mai mult impuse decât voite de omul supus solicitărilor sau tentaţiilor la conectare, la care nici măcar nu se gândeşte să reziste, ci, dimpotrivă, cedează bucuros, ca şi cum relaţia virtuală care i se propune ar fi mai promiţătoare decât relaţia reală pe care o poate stabili în acelaşi moment. Dar într‑un alt sens tendinţa omului modern de a se izola de ambianţa reală prin folosirea mijloacelor de comunicare în masă dovedeşte dificultatea lui de a trăi în mod concret cu ceilalţi – ceea ce explică de asemenea criza prin care trece căsătoria (ca făgăduinţă a unei uniri pe viaţă) şi chiar a cuplului (ca viaţă trăită împreună) –, adică de a consimţi necesarele sacrificii pe care le implică orice fel de viaţă comunitară care ţine de proximitate. Lucrul acesta trebuie situat în contextul unei societăţi hedoniste, care face din dorinţele şi plăcerile individuale valori absolute.
Pentru că nu poate coabita în mod real cu ceilalţi, homo connecticus îşi crează propria sa lume, virtuală, în care se închide, aflându‑şi în ea plăcerea, fiindcă este o lume croită pe măsura lui, ferită de constrângerile din lumea reală şi de exigenţele impuse de relaţiile cu ceilalţi, o lume în care domneşte ca stăpân al ei.
Philippe Breton observă că:

„Preţul aparentei uşurinţe a comunicării mediatice [este] dezvoltarea inaptitudinii pentru confruntarea directă. […] În acest univers în care totul este Internet, individul este mânat să dispună de propriul său teritoriu geografic de evoluţie, în sânul căruia nu mai trebuie să negocieze ceva cu un altul. Fiecare devine într‑un anume fel suveran în propriul teritoriu şi nu mai are nici un interes să se mute pe teritoriul altuia.”

Noua comunitate constituită de noile media se dovedeşte a fi mai puţin acel „sat planetar” anticipat de McLuhan, cât un univers în care fiecare îşi este propria lume.

Jean-Claude Larchet,Captivi in Internet, Editura Sophia, 2018

 

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.