După cum adesea se întâmplă ca atunci când, după multe căutări şi luptă singuratică, noi deodată ne adresăm cu strigăt lui Dumnezeu, o mulţime de glasuri, de dinafară şi dinăuntru, încearcă să ne curme rugăciunea noastră. De câţi ani te lupţi, iar Dumnezeu nici nu se uită la aceasta? Se va uita oare acum? De ce să te mai rogi? Întoarce-te iară la disperarea ta, tu eşti orb şi orb pentru totdeauna. Însă cu cât e mai puternică rezistenţa, cu atât mai clar e faptul că ajutorul e foarte aproape. Niciodată diavolul nu năvăleşte asupra noastră cu atâta furie, decât atunci când noi suntem cu totul aproape de încheierea luptei şi am putea să ne mântuim, însă adesea acest lucru nu se întâmplă, pentru că noi dăm înapoi în ultima clipă. “Ajunge, leapădă – zice diavolul – acest lucru e prea greu, aceasta e mai mult decât poţi tu suporta; trebuie să-i pui capăt acestui lucru de îndată; nu aştepta, doar nu mai eşti în stare să rezişti”. Şi atunci noi comitem o sinucidere: fizică, morală, spirituală. Noi renunţăm la luptă şi acceptăm moartea cu un minut înainte de a ni se da ajutor şi atunci am fi fost mântuiţi.
Niciodată nu trebuie să ascultăm aceste glasuri: cu cât mai tare strigă ele, cu atât mai puternică trebuie să fie hotărârea noastră. Noi trebuie să fim gata să strigăm atât de mult cât va fi nevoie de acest lucru şi aşa de tare ca Bartimeu. Iisus Hristos trecea pe alături, ultima lui nădejde trecea pe alături, însă oamenii care îl înconjurau pe Hristos erau nepăsători sau se străduiau să-l silească să tacă. Necazul şi suferinţa lui erau cu totul nelalocul lor. Acei pentru care Hristos era mai puţin necesar, însă care Îl înconjurau, voiau ca El să se ocupe de ei. Oare de ce acest nenorocit orb îi împiedică? Însă Bartimeu ştia că pentru el nu mai există altă nădejde dacă se va duce şi aceasta, cea de pe urmă. Acest adânc al deznădejdii a şi fost izvorul de unde a răbufnit credinţa, rugăciunea plină de atâta convingere şi insistenţă, că a rupt toate zăgazurile, una din acele rugăciuni care izbesc în cer ca o săgeată, după cuvântul lui Ioan Scărarul.
Disperarea ne aduce la o nouă viaţă duhovnicească, când în noi se iveşte bărbăţia de a merge mai adânc şi mai departe, cu conştiinţa că noi ne-am deznădăjduit nu de biruinţa finală, ci de mijloacele pe care le-am aplicat pentru realizarea ei. Atunci noi începem de la temelia cea tare, cu totul altfel. Dumnezeu ne poate întoarce pe noi la unul din mijloacele pe care le-am mai încercat, însă pe care acum, cu El, noi vom putea să-l întrebuinţăm cu spor. Totdeauna e necesară o colaborare reală între Dumnezeu şi om, şi atunci Dumnezeu ne va da înţelegere, înţelepciune şi putere de a face ceea ce trebuie şi de a ajunge la scopul drept.

                                                                                     Mitropolit Antonie de Suroj, Şcoala rugăciunii, Editura Sf. Mănăstire Polovragi, 1994

Leave a reply

required