Problema care se pune este aceea de a-L recunoaşte pe Duhul Sfânt şi de a nu-L confunda cu vreun alt impuls, cu vreo altă inspiraţie venită din lume, sau cu o mişcare de natură doar psihică sau fizică. Duhul Tatălui nu ne poate insufla un gând sau o acţiune care să vină în contra Fiului Său Divin. De aceea insuflarea Duhului lui Dumnezeu este în mod fundamental legată de o rugăciune adresată lui Hristos.
Insuflarea Duhului este foarte precis legată de credinţă. Oamenii care nu cred nu au această experienţă. Demonii au şi ei credinţă, dar nu au iubire, pentru că ei nu cred că în Dumnezeu este iubire.
Duhul Sfânt îmi întăreşte credinţa. El îmi dă puterea credinţei: simt că această putere nu vine de la mine, ea este o putere care vine de la altcineva şi adeseori simt lipsa acestei puteri. Este o putere care îmi vine de sus. Dar de ce vine ea numai prin rugăciune?
Aici este taina „sinergiei”, a conlucrării dintre libertatea umană şi voinţa divină. Trebuie să fac eforturi pentru a crede, iar aceste eforturi, ca şi puterea rugăciunii care îmi vine, sunt lucrarea Duhului Sfânt.  Uneori fac eforturi pentru a crede dar nu reuşesc; n-am rezultate, rămân cu o credinţă şovăielnică.
Doamne Iisuse Hristoase, Tu ai trimis Duhul Tău Cel Sfânt peste ucenicii Tăi aflaţi în rugăciune.
Adu-Ţi aminte şi de noi păcătoşii, aprinde în noi dorinţa fierbinte după acelaşi Duh, setea de apa Ta cea vie, ca acest Duh să nu ne găsească nepăsători şi adormiţi la venirea Sa întru putere! Amin.”
Atunci când cred cu adevărat, cu căldură, este semnul prezenţei Duhului Sfânt. Acest fapt nu poate veni de la mine; eu nu pot da această putere credinţei mele. Duhul Sfânt mi-o dă.

                                                                                                                                                                     Dumitru Stăniloae

Leave a reply

required