Răbdarea creştinească este în mod cert o nevoinţă foarte grea, pentru că cere tărie până la sfârşit şi dezrădăcinarea patimilor care se află în adâncul nostru: iritarea, supărarea, mândria, mânia, răzbunarea şi altele asemenea.
Cuvântul lui Dumnezeu ne îndeamnă la răbdare, nu numai ca să ne uşureze viaţa pământească de duşmănoasele ciocniri reciproce (măcar că şi aceasta vine ca o binecuvântată urmare a răbdării), ci ca să ne mobilizeze în lupta susţinută cu patimile şi demonii şi în acest mod să ne conducă la veşnica izbăvire din ele.
Cuvântul lui Dumnezeu ne sfătuieşte să răbdăm fără de sfârşit. Această răbdare ne va învăţa să nu săvârşim păcatele mâniei, răutăţii şi răzbunării in fata lui Dumnezeu, si sa ne desăvârşim in smerenie si s ne asemănăm lui Hristos, Care este chipul răbdării.
Răbdarea creştinească e o grea nevoinţă din două motive:
1) Primul e de ordin obiectiv. Dureroase de purtat sunt înseşi împrejurările exterioare, care ne supun permanent la grele ispite, cu atât mai mult cu cât ele izvorăsc cel mai adesea din cruzimea omenească, din răutate şi nedreptate.
2) Al doilea e de ordin subiectiv. Printre virtuoasele noastre sforţări de a răbda, se ridică în inima noastră puternice patimi: iritarea, supărarea, ieşirea din fire, încântarea de sine, iubirea de sine, mândria, răutatea, ura, mânia şi altele.
Cum poate omul să fie răbdător prin atât de multe şi de rele iritări din afară ale nervilor noştri, cât şi prin prezenţa permanentă a propriilor noastre imbolduri păcătoase spre nerăbdare, venite din interior ? Răbdarea firească nu ajunge nicăieri. Rabzi, rabzi – şi în cele din urmă izbucneşti. Din punctul de vedere al idealului desăvârşirii creştine, aceasta nu este răbdare. Adevărata răbdare, răbdarea până la sfârşit (Mat. 24, 13), nu este în puterea oamenilor, ci este darul lui Dumnezeu dat sufletelor smerite. Cine s-a nevoit să se smerească, după cum s-a arătat deja mai înainte în legătură cu dobândirea smeritei cugetări, s-a învrednicit să primească de la Dumnezeu marele dar al răbdării harice. Şi atunci el va fi în stare să rabde şi lucrurile de nesuportat din punct de vedere omenesc.
Neputinţa noastră de a ajunge singuri la realizarea deplină a virtuţii răbdării este bine conturată de către Sfinţii Părinţi. Numind răbdarea „putere”, în opoziţie cu lipsa de voinţă, Sfântul Isaac Sirul scrie: „Este cu neputinţă omului să afle atâta putere, ca să-şi poarte propriile lui necazuri, dacă Dumnezeu nu i-o dăruieşte. Ea se dobândeşte prin stăruinţa în rugăciune şi prin vărsarea de lacrimi. Când Dumnezeu vrea să-l lase pe om în mari necazuri, îi lasă să cadă în mâinile împuţinării sufleteşti. Aceasta naşte în om greaua înfrângere a grijii de multe. Cuprins de ea, el se simte în sufletul său asuprit straşnic şi aceasta este pregusta rea gheenei… De aici izvorăsc mii de ispite: zăpăceala, enervarea, hula, strămutarea dintr-un loc în altul şi altele. Dacă întrebi care este cauza tuturor acestora, ţi se va răspunde: neorânduiala ta. Tu însuţi nu te-ai îngrijit ca să afli leacul împotriva tuturor acestora. Numai cu ajutorul leacului potrivit, omul află repede mângâierea sufletului său. Care să fie acesta? – Smerita cugetare a inimii. Fără ea, nimeni nu poate să nimicească aceste rele. Dacă eşti smerit, după gândul tău smerit ţi se dă şi răbdare în necazurile tale. Iar după răbdarea ta se uşurează greutatea scârbelor tale şi tu primeşti mângâiere. Insă după mângâiere se măreşte dragostea spre Dumnezeu şi pe măsura dragostei tale creşte bucuria ta în Duhul Sfânt. De aceea îndurătorul nostru Părinte, atunci când binevoieşte să uşureze starea adevăraţilor lui fii, nu le ridică ispitele, ci le dă răbdare în ispite. Şi ei, întinzând mâna răbdării lor, primesc toţi aceste bunătăţi, spire desăvârşirea sufletelor lor”.
În acest înţeles şi Sfântul Apostol Petru sfătuieşte pe creştini să-şi dea toată străduinţa şi să adauge la răbdare evlavia, la evlavie, iubirea frăţească, iar in iubirea frăţeasca, dragostea (II Petru 1, 6, 7).
Răbdarea este necesară în cel mai înalt grad fiecărui om în lucrarea mântuirii. Pentru ea se iartă păcatele Prin ea creşte îndrăzneala noastră înaintea Domnului.
Mulţumită ei, primim de la Dumnezeu mângâierea şi veselia cea veşnică. Şi pentru că ea este darul de la Dumnezeu pentru osârdnicii răbdători, toţi suntem datori să ne îndeletnicim în această virtute, ca să o dobândim. Când simţim că răbdarea ne-a crescut, acesta este semnul, după Sfântul Isaac Sirul, că harul lucrează întru noi şi ne mângâie în necazuri. Prin haricele mângâieri, chiar şi cele mai grele scârbe pot fi suportate, pentru că Dumnezeul a toată mângâierea ne ajută în aceasta, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Că precum prisosesc pătimirile lui Hristos întru noi, aşa prisoseşte prin Hristos mângâierea noastră (II Cor. 1, 3, 5). Răbdarea creştinească este legată indisolubil cu credinţa, nădejdea şi dragostea către Dumnezeu. Cum fară credinţă este cu neputinţă să placi lui Dumnezeu (Evrei 11, 6), la fel, fără credinţa nu se află în om impulsuri puternice si trainice spre răbdare. însăşi nădejdea că Dumnezeu ne va milui pentru răbdarea noastră, hrăneşte această virtute, iar dragostea ridică răbdarea pana la treapta puterii de neînfrânt, pentru că ea o învaţă la jertfa şi lepădare de sine.
Sfântul Ioan de Kronstadt scrie: „Dragostea creştinească primeşte să rabde toate neajunsurile în viaţă – strâmtorarea, lipsa aerului curat, pierderile – decât să îngăduie nerăbdarea, amărăciunea, enervarea, răutatea şi cârtirea împotriva acelora care ne strâmtorează. Dragostea rabdă toate şi suportă toate, păgubindu-se pe sine(…) Acolo unde există dragoste, există harul lui Dumnezeu, liniştirea, mulţumirea. Creştinul pe toate le rabdă, numai şi numai ca să nu se lipsească de harul lui Dumnezeu, care pentru el este cea mai mare dintre toate bunătăţile”. Astfel harul şi dragostea fac posibilă răbdarea.
Greutatea răbdării ca nevoinţă izvorăşte din aceea că ea nu se realizează iară jertfe, însă aceste jertfe sunt îndreptăţite. Cine jertfeşte in avântul răbdării un lucru cât de mic primeşte de la Dumnezeu ceva neasemuit mai mare. Ca să ne învăţăm întru răbdare, trebuie să ne dezvăţăm de tot confortul de prisos şi de plăcerile proprii. „Râu primit este acela – spune Sfântul Ioan de Kronstadt – care iubeşte în mod exagerat comodităţile vieţii… El va fugi de tot inconfortul… şi nu va căuta spre răbdare. Insă în realitate întreaga viaţă a creştinului e lipsită de comoditate, e drum strâmt, cruce… Rabdă lipsa de comoditate, căutând spre incomoditate ! Fiindcă eu m-am deprins sa fiu îndestulat cu ceea ce am ! (Filip. 4, 11) spune Apostolul.
Mai mult decât orice trebuie să răbdăm în scârbe şi în dureri, şi nu deznădăjduiţi să cârtim şi să spunem: „Nu-mi este în putere această boală ! Mai bine să mor !”
Dumnezeu ne trimite boala ca pe un medicament împotriva păcatelor noastre. Dacă azvârlim acest medicament, rămânem în păcate. Dacă suportăm fără cârtire boala, ne vom tămădui sufletele noastre.
Arhimandrit Serafim Alexiev, Răbdarea, Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, Editura Sophia