Zis-a Domnul: «Cel ce va răbda până la sfârşit acela se va mântui» (Matei XXIV, I3). Iar răbdarea este îmbinarea tuturor virtuţilor. Căci nici una dintre virtuţi nu stă fără ea. Deoarece «tot cel ce se întoarce înapoi nu este vrednic de împărăţia cerurilor» (Luca IX, 62). Chiar dacă i se pare cuiva că se împărtăşeşte de toate virtuţile, dacă nu va răbda până la sfârşit şi nu se va izbăvi de cursele diavolului nu este vrednic să ajungă în Împărăţia cerurilor. Fiindcă şi cei ce au luat arvuna au nevoie de răbdare ca să primească răsplată desăvârşită în veacul viitor.
În toată ştiinţa şi cunoştinţa este nevoie de răbdare. Şi pe drept cuvânt. Pentru că nici lucrurile cele sensibile nu se fac fără răbdare, iar dacă i s-a făcut cuiva vreunul dintre ele, are nevoie de răbdare ca să-i rămână ceea ce i s-a făcut. Şi, simplu grăind, tot lucrul înainte de a se face, prin ce se face şi o dată făcut, prin răbdare rămâne şi fără de ea nu stă, nici nu se desăvârşeşte. Pentru că dacă este bun, răbdarea îl prilejuieşte şi îl păzeşte; iar dacă este rău, răbdarea dă uşurare şi tărie de suflet, şi nu lasă pe cel ispitit să fie strâmtorat de descurajare, care este arvuna gheenei.
Răbdarea are puterea să omoare deznădejdea, care omoară sufletul. Ea învaţă sufletul să se mângâie şi să nu slăbească de mulţimea războaielor şi a necazurilor. Pe ea neavând-o, Iuda a găsit moartea cea îndoită ca un lipsit de experienţa războiului. Pe ea având-o, fruntaşul Petru, deşi a căzut, dar ca un cercat în război a biruit pe diavolul care-l doborâse. Pe ea aflând-o, monahul acela care a căzut în curvie a biruit pe cel ce l-a biruit, nespunându-se gândului deznădejdii care-l împingea să părăsească chilia şi puştiul, ci cu răbdare zicând către gânduri: n-am păcătuit şi iarăşi zic Vouă, n-am păcătuit.
O dumnezeiască înţelepciune şi răbdare a viteazului bărbat! Această fericită virtute l-a desăvârşit pe Iov şi toate bunătăţile lui cele dintâi. Căci numai puţin dacă ar fi slăbit în ea, dreptul ar fi pierdut toate cele dintâi. Dar cel ce cunoştea răbdarea lui a îngăduit bătaia spre desăvârşirea lui şi spre folosul multora.
Deci cel ce-şi cunoaşte interesul se nevoieşte întâi de toate să o aibă pe aceasta. Căci zice marele Vasile: «Să nu porţi război deodată cu toate patimile că, poate, slăbind, te vei întoarce la cele dinapoi şi nu te vei afla pregătit pentru Împărăţia cerurilor. Ci luptă-te cu fiecare din patimi, pe rând, începând de la răbdarea celor ce vin asupră-ţi». Şi pe drept cuvânt. Căci, dacă nu o are cineva pe aceasta, niciodată nu va putea sta la războiul cel văzut, ci îşi va pricinui sieşi şi altora fuga şi pierzarea prin slăbire, după cuvântul care l-a spus Dumnezeu lui Moise: «Fricosul să nu iasă la război» (Deut. XX, 8) şi celelalte. Dar în războiul văzut poate să rămână cineva acasă şi să nu iasă la război. Prin aceasta pierde darurile şi cununile, rămânând poate numai cu sărăcia şi cu necinstea. Dar în războiul nevăzut nu se poate afla un singur loc unde să nu fie război, chiar dacă ar străbate cineva toată creaţia. Şi oriunde ar merge află război. În pustie, fiare şi draci, şi celelalte greutăţi, şi spaime; în linişte, draci şi ispite; în mijlocul oamenilor, draci şi oameni care ispitesc. Nu se află loc fără supărare.
De aceea, fără răbdare nu poate avea odihnă. Iar aceasta vine din frică şi credinţă, şi începe de la înţelepciune. Cel cu dreaptă judecată cântăreşte lucrurile în minte şi aflându-le strâmte, cum a zis Suzana, alege pe cele mai bune, ca aceea. Căci a zis această fericită către Dumnezeu: «Toate îmi sunt strâmte. De voi face voia bătrânilor nelegiuiţi, s-a pierdut sufletul meu prin preacurvie; iar de nu voi asculta de ei, mă vor învinovăţi de preacurvie şi, ca judecători ai poporului, mă vor osândi la moarte. Ci mai bine îmi este să alerg la Cel atotputernic, chiar dacă-mi stă înainte moartea» (Istoria Susanei XX, 23). O, înţelepciune a fericitei acesteia! Judecând aşa, nu a înşelat-o nãdejdea. Ci, după ce s-a adunat poporul şi au şezut judecătorii nelegiuiţi ca să o învinovăţească pe ea şi să o osândească la moarte ca pe o adulteră pe cea nevinovată, îndată Daniil, de doisprezece ani fiind, s-a arătat proroc de la Dumnezeu şi a izbăvit-o pe ea de la moarte, întorcând moartea peste bătrânii nelegiuiţi, ce voiau să o judece pe ea.
Prin aceasta a arătat Dumnezeu că aproape este de cei ce vor să rabde pentru El încercarea şi să nu părăsească virtutea cu nepăsare, de frica durerii, ci să preţuiască mai mult Legea lui Dumnezeu prin răbdarea celor ce vin asupră-le, veselindu-se cu nădejdea mântuirii. Şi cu drept cuvânt. Căci dacă stau înainte două primejdii, una vremelnică, iar altă veşnică, oare nu e bine să fie aleasă cea dintâi? De aceea zice Sfântul Isaac: „Mai bine este a răbda primejdiile pentru dragostea lui Dumnezeu şi a alerga la El cu nădejdea vieţii veşnice, decât a cădea cineva de la Dumnezeu în mâinile diavolului de frica încercărilor şi a se duce împreună cu acela la munci”. De aceea, bine este dacă se bucură cineva, asemenea sfinţilor, în încercări, ca un iubitor de Dumnezeu. Iar de nu suntem ca aceştia, să alegem ce e mai uşor pentru sila care ne stă în faţă? Fiindcă ne stă în faţă necesitatea sau să ne primejduim aici trupeşte şi să împărăţim cu Hristos duhovniceşte în veacul de acum prin nepătimire şi în cel viitor sau să cădem de frica încercărilor, cum s-a zis, şi să mergem la muncă veşnică.
Să ne izbăvească Dumnezeu de această muncă prin răbdarea celor neplăcute. Căci răbdarea este piatră neclintită în faţă vânturilor şi a valurilor vieţii, şi cel ce o are pe ea nu slăbeşte, şi nu se întoarce înapoi în vremea revărsării lor. Iar aflând uşurare şi bucurie nu e furat de părerea de sine, ci e la fel pururea, la vreme bună şi în greutăţi. De aceea, rămâne nerănit în cursele vrãjmaşului. În vreme de furtună rabdă cu bucurie aşteptând sfârşitul, iar când se face vreme bună aşteaptă ispita, până la cea din urmă şuflare, asemenea marelui Antonie.  Căci unul ca acesta cunoaşte că nu este în viaţa aceasta ceva care să nu se schimbe, ci toate trec. De aceea, nu-şi face nicio grijă pentru vreuna din acestea, ci le lasă pe toate lui Dumnezeu, căci are El grijă de noi. Lui se cuvine toată slava, cinstea şi stăpânirea, în veci. Amin.

                                                                                                            Sfântul Petru Damaschin – Filocalia volumul 5, pag.184

Leave a reply

required