Prin lucrarea Sa mântuitoare, Hristos l-a izbăvit pe om de moarte şi i-a dăruit viaţa veşnică. Căci, spun Părinţii, pentru aceasta S-a şi întrupat. „Cu mult temei ar putea spune cel care cunoaşte mai adânc învăţătura creştină, că nu naşterea (lui Hristos) e pricina morţii Sale, ci că, dimpotrivă, din cauza morţii a primit Dumnezeu să Se nască. Nu de aceea s-a supus naşterii trupeşti Cel veşnic viu, pentru ca ar fi dorit viaţă, ci pentru că voia să ne cheme pe noi iarăşi de la moarte la viaţă.”
Pentru noi, Hristos primeşte de bunăvoie moartea – căci nu-i era supus prin fire, ca Cel născut în chip feciorelnic, iar nu din sămânţă bărbătească, prin care păcatul strămoşesc trece la fiecare om; şi, rămânând neatins de stricăciune – căci era Dumnezeu Cuvântul şi în El firea omenească era strâns unită cu firea dumnezeiască care lucra în ea -, Hristos înviază. Şi înviind, ne izbăveşte de veşnicia morţii şi a stricăciunii şi ne dăruieşte puterea de a învia şi noi la sfârşitul veacurilor, când trupurile noastre, înnoite şi de-a pururi nestricăcioase, vor fi înălţate la viaţa cea fericită, lipsită de suferinţă şi nemăcinată de timp.
Având aceeaşi fire ca a tuturor oamenilor – lipsită însă de păcat -, în trupul Său înviat şi slăvit izbăveşte de stricăciune şi înviaza tot trupul omenesc.
Moartea lui Hristos este „omorârea morţii”, iar învierea Sa, biruinţa şi înstăpânirea pentru totdeauna a vieţii celei veşnice şi nestricăcioase. În slujbele de la Înviere şi din săptămânile ce urmează, Biserica Ortodoxă nu osteneşte să cânte fără încetare: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!”
Biruinţa lui Hristos asupra morţii este o realitate fizică, nu doar spirituală. Hristos, în mod real şi obiectiv, a nimicit moartea şi a înviat cu propria Sa omenitate spre folosul întregii umanităţi; nu este vorba aici doar de o viziune subiectivă a credinţei noastre, aşa cum au afirmat în ultimele decenii unii teologi aşa-zişi creştini, care pretindeau că astfel „demitologizează” creştinismul. Cuvintele Apostolului Pavel sunt foarte limpezi: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa noastră! (l Cor. 15, 17). Creştinii ortodocşi, de la Înviere până la Inălţare, se salută rostind: „Hristos a înviat!”, la care se răspunde cu încredinţarea: „Adevarat a înviat!”.
Biruinţa lui Hristos este însă, desigur, şi o izbândă duhovnicească. Prin moartea Sa, Hristos a omorât păcatul şi a şters păcatele tuturor oamenilor.
Hristos surpă puterea diavolului, de a-i stăpâni pe oameni prin frica morţii, mai înainte chiar de a muri, în timpul sfintelor Sale patimi, pe cruce, când moartea-I sta în faţă şi diavolul se silea să aducă asupra Lui ispita prin durere, adică să-I insufle teama de moarte, să-L ducă la deznădejde, să-L facă să respingă voia lui Dumnezeu, adică să Se lepede de El şi să Se răzvrătească împotriva Lui. Nici una din săgeţile diavolului nu-L atinge însă pe Hristos, Care-Şi pleacă voinţa Sa omenească înaintea voinţei dumnezeieşti, iar biruinţa Sa se face câştig al celor care se unesc cu El şi se împărtăşesc de harul Său.
Suferinţele lui Hristos din Ghetsimani, când S-a tulburat şi S-a mâhnit şi S-a întristat cu duhul, sunt punctul culminant al înfruntării morţii, cu care ne-a mântuit pe noi. În rugăciunea Sa cu sudori de sânge ni se dezvăluie calea de urmat la vreme de încercare. Ispita de a cădea pradă fricii, pe care o mărturiseşte rostind: „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta!„, o respinge prin supunerea voii Sale omeneşti voii dumnezeieşti a Tatălui: „Însă nu precum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu!” (Mt. 26, 39). Biruind pentru noi, Hristos ne dăruieşte puterea de a birui şi noi, de ne vom uni cu El. Căci după cum voia Sa omenească era sprijinită şi întărită de firea Lui dumnezeiască, cu care firea Sa omenească era unită în El, tot aşa slăbiciunea noastră omenească capătă sprijin şi tărie din unirea noastră cu Hristos, prin împărtăşirea de harul Duhului Sfânt dăruit de El.
Biruinţa lui Hristos asupra morţii este, aşadar, biruire a morţii şi stricăciunii ca fenomene fizice; totodată, ea este şi biruire a păcatului şi patimilor pe care le naşte şi le sporeşte  spectrul morţii. Puterea ei nu se va face vădită doar la sfârşitul veacurilor, la învierea de obşte; iar în veacul de acum nu e doar temei al nădejdii şi credinţei noastre (cf. l Cor. 15, 17), ci iradiază cu adevărat în viaţa noastră, scoţându-ne din robia celui rău, a păcatului şi a morţii. Prin harul Botezului, creştinul moare şi învie duhovniceşte cu Hristos, adică moare omul cel vechi, al păcatului, şi se naşte omul cel nou, de sub har (cf. 2 Cor. 5, 17).
Sfintele Scripturi ne înfăţişează biruirea morţii de către Hristos drept biruinţă asupra păcatului nu doar pentru că moartea este rodul şi pecetea păcatului, ci şi pentru că ea este un necurmat izvor de păcătuire, ţepuşă cu care diavolul îl mână pe om la păcat, laţ cu care-l ţine în robia păcatului. Sfântul Pavel spune că Hristos S-a făcut părtaş firii omeneşti „ca să surpe prin moartea Sa pe cel care are stăpânirea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa.” (Evr. 2, 14-15)
Aşadar, Hristos l-a biruit în felul acesta şi pe diavol care, prin viclenia lui, a făcut să intre moartea în firea omenească şi se foloseşte de ea ca să-l înspăimânte pe om şi să-l împingă la păcat.
Moartea, spun Părinţii, a fost îngăduită de Dumnezeu doar pentru ca răul şi starea de păcătoşenie a omului să nu se înveşnicească. Dar prin Hristos, iarăşi zic, se nimiceşte moartea, pentru ca starea de muritor a omului să nu fie fără sfârşit şi nici moartea lui veşnică. Că nu era după gândul lui Dumnezeu ca cel zidit spre viaţă să piară şi nu se cuvenea ca „răutatea sarpelui să fie mai puternică decât voia Lui”.
Prin lucrarea mântuitoare a lui Hristos, osânda morţii veşnice a fost strămutată. „Acum – scrie Sfântul Atanasie cel Mare – nu mai murim ca nişte osândiţi, ci aşteptăm ca nişte ridicaţi din moarte învierea de obşte a tuturor, pe care o va arăta la timpul cuvenit Dumnezeu, Cel Care a lucrat-o şi ne-a dat-o în dar”. (…)
Hristos schimbă rostul morţii. Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că, în chip minunat: „însăşi moartea ne-a făcut nemuritori”; „cel mai mare dintre rele, nenorocirea care ne păştea, moartea adusă de diavol peste lume, Dumnezeu a întors-o spre slava şi lauda noastră”. „Ştiţi doar câtă frică stârnea moartea mai înainte! Văzând aşadar cât e de dispreţuită astăzi, daţi slavă lui Dumnezeu, Cel Care a adus o asemenea minunată schimbare. Cunoscând puterea ei de odinioară şi văzând-o acum cât de slabă este, să-I mulţumim lui Hristos, Care a nimicit-o. Altădată, ea era cea nespus de puternică, iar noi cu totul slabi. Acum însă nimic nu întrece tăria noastră. Vedeţi ce minunată schimbare s-a lucrat? Vedeţi cum Dumnezeu a făcut slabe pe cele tari şi tari pe cele slabe, arătându-Şi marea Lui putere şi printr-o lucrare şi prin cealaltă?”

                                       Jean-Claude Larchet, Tradiţia ortodoxă despre viaţa de după moarte, Editura Sophia, Bucureşti, 2006

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.