Cuviosul Pimen spune că pocăinţa este părăsirea păcatului. Sfântul Ioan Gură de Aur crede şi el că pocăinţa este topirea păcatului. Sfântul Vasile cel Mare spune că se pocăieşte cel care împlineşte cuvântul psalmistului: „Nedreptatea o urăsc şi o dispreţuiesc, iar legea Ta o iubesc”. Iată trei răspunsuri la această întrebare.
Nu se poate pocăi cineva care nu părăseşte păcatul şi care nu îl nimiceşte. Cele două înfăţişări ale pocăinţei sunt deci părăsirea păcatului şi împlinirea binelui: „Fereşte-te de rău şi fă binele”. Cel care lasă păcatul ajunge doar la măsura mortului, căci acesta nu mai face nici un păcat, dar nu la măsura omului viu. Aceasta se înţelege cel mai bine din cuvintele Sfântului Vasile cel Mare amintite mai sus. Când îi îndemna pe oameni la pocăinţă, Sfântul Ioan Botezătorul le spunea: „Faceţi roade vrednice de pocăinţă”. Ce înseamnă asta? Că pocăinţa trebuie arătată celuilalt, nefiind un lucru secret, ci care se manifestă nu doar prin părăsirea păcatului, ci şi prin împlinirea virtuţii. Când te sileşti să faci tot binele pe care îl poţi face, eşti pe calea pocăinţei. Prin bine nimicim răul.
Arhimandritul Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, p. 108