În regiunea Saratov, victime ale „terorii roşii” au căzut episcopul Gherman de Volsk, preoţii Mihail Platonov şi Andrei Vasilievici, acesta din urmă fiind şi secretarul episcopului Ermoghen. Ei au fost executaţi prin împuşcare la 10 octombrie 1919. Preoţii Olimpie Diakonov şi Ghenadie Makrovki vor fi, deasemenea, împuşcaţi, la 30 septembrie 1919. Pe 3 aprilie, acelaşi an, fusese executat (tot prin împuşcare) şi preotul Vladimir Piksanov. La 2 iunie 1918, protopopul Nicolae Lebedevski, în vârstă de 75 de ani, va fi asasinat la locuinţa sa. Preotul Lev Zaharievici Kuntsevici, predicatorul Mitropoliei Saratovului, va fi împuşcat, de faţă cu soţia sa, în august 1918. Preotul Isidor Vostrikov va fi executat, împreună cu zeci de enoriaşi, fiindcă s-a opus rechiziţionărilor pentru aprovizionarea trupelor, dar şi a înrolării forţate în „Armata Roşie”. La 13 iulie 1919 a fost executat prin împuşcare, sub acuzaţia de duşman şi exploatator al clasei muncitoare, preotul Mihail Dobrolyubov, fiind acuzat, deasemenea, că a instigat pe sătenii din parohia sa de nu se înrola în „Armata Roşie”, şi a declarat că „acest război este unul fratricid”.
Ca răspuns la aceste persecuţii, în perioada 1918-1919, Biserica Rusă a organizat numeroase marşuri de protest sub forma procesiunilor religioase (litanii). În cadrul unei astfel de procesiuni, la Astrahan, comuniştii au ripostat cu cruzime. Astfel, pe 25 mai 1919, la ordinul direct al lui Kirov (revoluţionar bolşevic şi lider comunist local), soldaţii „roşii” i-au arestat pe episcopii Mitrofan Krasnopolski şi Leontie Enotaevski (conte de Wimpfenn). Localnicii au încercat să-i scoată din mâinile bolşevicilor pe arhipăstorii lor dar nu au reuşit. Episcopul Mitrofan va fi dus în faţa plutonului de execuţie la 23 iunie/6 iulie în acelaşi an. Înaintea execuţiei i-a binecuvântat pe soldaţi. Imediat, comisarul politic, responsabil cu execuţia, furios, l-a lovit peste mână iar mai apoi l-a împuşcat în tâmplă. În aceeaşi zi a fost executat, tot prin împuşcare, şi episcopul său vicar.
Din 1919, bolşevicii au schimbat tactica, renunţând la metodele de persecuţie împotriva Bisericii, folosite până atunci, şi au început o campanie de denigrare a ei. Un rol important în organizarea propagandei l-au avut hotărârile Congresului al VIII-lea al Partidului Comunist Rus (Bolşevic), care a avut loc în martie 1919. Conform noului program, propus de P.A. Krasikov (prim-secretar pe probleme de religie în Guvernul Sovietic), Congresul a stabilit drept scop „să dispară superstiţiile şi ideile religioase în Rusia, şi, împreună cu acestea, şi Biserica”.
Mai întâi, a fost discutată „problema” sfintelor moaşte. Departamentul VIII al Comitetului Popular de Justiţie considera că închinarea la moaşte este o crimă, scamatorie şi înşelătorie (fraudă). Prin hotărârea 1019, din 16 septembrie 1919, s-a hotărât că „în Republica Sovietică, în secolul al XX-lea, este interzisă deţinerea de trupuri omeneşti ori oase, de către persoane particulare, din motive religioase, mai ales pentru cultivarea şi exploatarea sentimentelor religioase. Există pericolul ca valorificarea acestora să aducă foloase necuvenite persoanelor fizice, prin escrocherii şi înşelăciune. Din acest moment, toate moaştele existente trebuie predate muzeelor, pentru a face să înceteze încurajarea şi exploatarea superstiţiilor populare”.
Ca răspuns la iniţiativa şi cererea insistentă a clasei muncitoare”, Adunarea Organului Suprem al Comisiei Populare de Justiţie, a hotărât la 16 februarie 1919, ca să fie expuse în mod public toate sfintele moaşte, emiţând imediat un ordin care viza anumite percheziţii, dar şi confiscări. Punerea în aplicare a acestei hotărâri a avut drept rezultat deschiderea a nu mai puţin de 63 de racle cu sfinte moaşte, în perioada 1918-1920. Comuniştii s-au aşteptat ca expunerea acestor ,,oseminte” să provoace indignarea populaţiei, iar ei să folosească masele pentru a discredita Biserica, dar, spre surprinderea lor, nu s-a întâmplat acest lucru; expunerea publică a sfintelor moaşte a atras un număr foarte mare de pelerini care au venit să se închine, şi nu să protesteze împotriva Bisericii. Din acest motiv, Adunarea Organului Suprem al Comisiei Populare de Justiţie, a hotărât la 29 iulie 1920, distrugerea tuturor relicvelor şi a sfintelor moaşte, de pe întreg cuprinsul Rusiei. Hotărârea prevedea acţiuni organizate sistematic la nivel local, fără nicio întârziere, cu hotărâre, pentru a fi pus în aplicare conţinutul ei. Aceste operaţiuni aveau drept scop principal «desfiinţarea obiceiului venerării trupurilor celor morţi, fie prin strângerea aşa-ziselor ,,sfinte moaşte” şi expunerea lor la muzee, în spaţiul rezervat artei bisericeşti, fie prin înhumarea lor». La 30 iulie 1920, aceeaşi Adunare a redactat şi un document oficial cu hotărârea luată, ,,pentru a face să dispară toate sfintele moaşte din Rusia”. În acest document se precizează şi scopul acestei iniţiative:,,Să se pună capăt anacronismelor barbare din trecut, aşa cum este venerarea trupurilor morţilor”.
În cadrul operaţiunii de strângere a sfintelor moaşte, în majoritatea cazurilor, comisiile însărcinate cu această operaţiune, au acţionat cu violenţă, atât împotriva clericilor, dar şi asupra credincioşilor simpli, încercând, în toate felurile, să profaneze sfintele moaşte. Ca exemplu, menţionăm expunerea publică a moaştelor Sfântului Sava Storozhevski de la Mănăstirea Savino-Storozhevski, la 1 martie 1919, atunci când unul dintre membri Comisiei a scuipat cinstitul cap al Sfântului, proferând injurii şi râzând ostentativ. Ateii au expus public sfintele moaşte (cinstitul cap şi alte 32 părţi de sfinte moaşte), şi, în mod ironic, îi chemau pe localnici să vină şi să cerceteze de aproape ,,oasele putrede” .
La 8 august 1919, Departamentul VIII al Comitetului Popular de Justiţie a emis un ordin secret către autorităţile oraşului Serghiev Posad de a duce moaştele Sfântului Serghie de Radonej la unul din muzeele din Moscova. Mutarea moaştelor s-a făcut la 31 mai 1920, zi în care a fost interzisă orice fel de activitate religioasă în mănăstire.
Creştinii au protestat faţă de această acţiune iar comuniştii au reacţionat cu violenţă şi cruzime. Foarte mulţi creştini, care s-au împotrivit iniţiativelor ,,autorităţii populare”, şi-au pierdut viaţa în Rusia, în acea perioadă. Sfintele moaşte erau expuse la muzee, de către conducerea comunistă, asemenea oricăror alte exponate, iar mai apoi erau distruse în secret. Doar o mică parte din numărul total al sfintelor moaşte a mai rămas în posesia Bisericii.
Acest demers al expunerii publice a sfintelor moaşte avea, însă şi un alt scop. După confiscarea lor, a urmat şi închiderea mănăstirilor, unde acestea fuseseră păstrate până atunci. Periodicul ,,Revoluţia şi Biserica” publica permanent, în acea perioadă, informaţii despre închiderea ,,cuiburilor negre” (adică mănăstirile). Foarte multe mănăstiri au fost transformate atunci în lagăre de concentrare, unde comuniştii i-au întemniţat şi i-au torturat pe neomartirii şi mărturisitorii credinţei creştine. Lagărul de concentrare unde s-au folosit cele mai inumane metode de tortură a fost la vechea Mănăstire Solovetski (SLOL- Lagărul de Concentrare pentru Situaţii Speciale -Solovetski) şi aparţinea Poliţiei Politice Comuniste, NKVD.
Trebuie precizat faptul că, odată cu votarea legii privind colectivizarea terenurilor arabile (19 februarie 1918), mănăstirile aveau, totuşi, dreptul de a menţine mici asociaţii (cooperative) agricole. Legea le obliga, însă, de a reforma aceste mici asociaţii în funcţie de cerinţele autorităţilor comuniste cu privire la organizarea cooperativelor agricole. În acest sens, Articolul IV din aceeaşi lege preciza următoarele:,,Dreptul de folosinţă a terenurilor agricole nu este condiţionat de gen, apartenenţă religioasă, naţionalitate ori cetăţenie”
În anii 1918-1919, obştile mănăstirilor şi ţăranii care lucrau pe pământurile acestora, au cerut de la autorităţile politice locale, în baza legii de mai sus, ca, pământul arabil de care dispuneau, să fie înregistrat în sistem de cooperativă, sperând, astfel, că le vor fi returnate terenurile, clădirile şi utilajele agricole. Astfel, această lege a dat posibilitatea câtorva mănăstiri de a-şi păstra terenurile în sistem asociat, până în anii 1927-1928. După aceea, însă, odată cu colectivizarea, la iniţiativa Poliţiei Politice Comuniste (NKVD), toate terenurile agricole au trecut în proprietatea statului.
În toamna anului 1921 recoltele agricole au fost foarte slabe, din cauza furturilor sistematice şi a rechiziţiilor, la care s-au dedat bolşevicii. Mai exact, au fost confiscate peste 10 miliarde de tone de cereale. Guvernul a confiscat şi ultimele rezerve existente, care erau, de fapt, destinate însămânţării pentru producţia de anul următor. În ianuarie 1922 nu exista hrană suficientă pentru cea mai mare parte a populaţiei ţării. Din luna februarie, a aceluiaşi an, a început marea foamete. În Saratovskaiya Gubernia, regiunea cea mai afectată de lipsa hranei, actele de canibalism – erau mâncate chiar şi cadavrele celor morţi – începuseră să devină practici obişnuite. Urmările acestei cumplite foamete a fost moartea unui foarte mare număr de oameni.
Foametea din anii 1921-1923 a constituit o mare tragedie pentru poporul rus, însă, pentru comunişti a fost un pretext foarte bun pentru declanşarea unei noi propagande anti-bisericeşti. Mai concret, este vorba despre confiscarea obiectelor şi a relicvelor bisericeşti.
Într-adevăr, imediat după ce a preluat conducerea ţării, puterea sovietică a avut serioase probleme în domeniul economic (şi nu numai), de aceea, autorităţile comuniste visau la „…câteva miliarde de ruble ce se găseau în biserici.

                                                                                                                               Kiril Krasnostekov, pemptousia.ro

Leave a reply

required