Astăzi este aproape imposibil să mărturiseşti pe cel aflat pe patul de moarte. În afară de aceasta, preotul începe să fie chemat la cel muribund destul de rar. De obicei este chemat să împărtăşească pe cei bolnavi, nu pe cei muribunzi.
În ciuda tuturor acestor lucruri, preotului i se impune să meargă regulat la cei bolnavi şi la cei foarte grav bolnavi. Se întâmplă ca cel ce se află pe patul de moarte să fie foarte tânăr şi să devină pentru câteva zile fiu duhovnicesc al preotului. Şi, în acest ultim segment al vieţii lui, preotul îl aduce la Dumnezeu. Dacă cel ce este pe moarte este conştient, situaţia este deosebit de prielnică în ceea ce priveşte lucrarea preotului. Un astfel de suflet a rupt deja orice legătură cu grijile pământeşti, cu patimile şi cu nedreptăţile. El se gândeşte doar la veşnicie. Nădăjduieşte doar în Dumnezeu. Cu toate acestea preotul, în mod obişnuit, stabileşte un contact profund cu el. Poate să-i explice simplu şi uşor esenţialul. Trebuie să fie îndemnat spre mărturisire. În multe cazuri, acesta se chinuieşte din toate puterile să-şi amintească cele mai grele păcate ale sale şi să-şi curăţească neîntârziat conștiinta. Rușinea cea înşelătoare şi altele de acest fel l-au părăsit de mult.
Pentru un preot tânăr, astfel de cazuri sunt foarte folositoare; ele îl învaţă o mulţime de lucruri. De la preot se cere aici dragoste, numai dragoste. Experienţa duhovnicească este de trebuinţă doar într-o mică măsură, căci problema este mult mai simplă. Nu poţi pe un astfel de om în ultimele clipe ale vieţii lui să-l condamni cu răceală ori cu asprime, să-l ocărăşti ori să-i faci morală. În astfel de cazuri este nevoie doar de milă.

Protoiereu Vladimir Vorobiev, Duhovnicul și ucenicul, Editura Sophia, București, 2009, pp. 103-105

Posted in: Articole.
Last Modified: decembrie 7, 2016

Leave a reply

required