La Facerea Lumii Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră”. Chipul lui Dumnezeu se arată în capacităţile minţii omului, în stăpânirea lui asupra naturii, în puterea şi capacitatea lui creatoare.
Asemănarea cu Dumnezeu constă în calităţile morale ale omului, în năzuinţele lui duhovniceşti, în putinţa de a ajunge la sfinţenie.
Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu după care au fost creaţi strămoşii noştri se răsfrângeau în întregime în aceştia până la cădere. Păcatul însă le-a tulburat pe amândouă, cu toate că nu l-a lipsit pe om de ele cu desăvârşire, în om au rămas gândirea şi toate celelalte, care erau chipul lui Dumnezeu, dar pentru dezvoltarea lor era nevoie, de acum înainte, de mai multă strădanie şi abia într-o mică măsură se putea ajunge la starea pe care strămoşii noştri au primit-o deplină la început.
În om a rămas într-o oarecare măsură şi năzuinţa de a fi asemenea lui Dumnezeu, chiar dacă uneori cade atât de jos, încât ajunge de nerecunoscut.
Pentru a-i da omului asemănarea cea dintru început cu Dumnezeu, Sa coborât pe pământ şi S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu. El a luat asupra Sa toată firea omenească, S-a făcut întru toate asemeni omului, în afară de păcat. El a venit să refacă după chipul lui Dumnezeu frumuseţea noastră cea zidită dintru început.
Dar dacă la început Dumnezeu L-a creat după chipul şi asemănarea Lui pe om, care până atunci încă nu existase şi omul nu a participat în nici un fel la propria sa zidire, la refacerea chipului dintru început este nevoie şi de participarea directă a omului.
Omul trebuie să năzuiască la desăvârşire, pentru ca, prin harul şi ajutorul lui Dumnezeu, să o dobândească. Prin învăţătura Sa, Domnul a arătat calea spre desăvârşire, a arătat-o prin exemplul Său. Aceasta este calea desăvârşirii morale, a lepădării de sine, a dorinţei de debarasare de tot ce este păcătos.
Păcatul a pătruns adânc în firea omului, într-un fel, s-a contopit cu ea. Fiecare om se naşte cu un germene al păcatului şi eliberarea de el este un fel de luptă cu sine însuşi.
De aceea, lupta aceasta este chinuitoare, dar e obligatorie pentru apropierea de Dumnezeu. „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” – a spus Hristos. Crucea pe care trebuie să o luăm este tocmai lupta cu slăbiciunile, cu viciile şi cu păcatele noastre.
Eliberându-se treptat de ele, omul se apropie de Dumnezeu, după chipul Căruia a fost creat. Omul singur nu are destule puteri pentru aceasta, dar îl ajută harul lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu îl dă prin Biserica întemeiată de Fiul lui Dumnezeu întrupat.
De aceea S-a întrupat El, ca să restaureze chipul Său cel căzut.
Pe Tabor, Hristos a arătat frumuseţea şi slava dumnezeirii Sale, pentru ca apostolii, şi prin ei întreaga omenire, să cunoască a Cui asemănare o are omul şi către ce se apropie când se înalţă duhovniceşte.
Pe măsura curăţirii omului de păcat şi a apropierii de Dumnezeu, slava lui Dumnezeu se reflectă în el tot mai mult. De aceea se şi numesc sfinţii cuvioşi „cei întocmai (asemenea) cu…”.
Ca în oglindă se reflectă slava lui Dumnezeu în sufletele lor, umplându-i de strălucire. Atunci se sfârşeşte nevoinţa pământeană, se pecetluieşte definitiv treapta asemănării atinsă de fiecare.
La venirea împărăţiei celei veşnice vor învia toţi oamenii, sufletele se vor întâlni cu trupurile lor şi atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor” (Matei 13, 43), a spus Însuşi Hristos. Amin.

                                                                                                                                                          Sfântul Ioan Maximovici

 

Leave a reply

required