Viaţa noastră pământească este adeseori închisă ca sub o boltă întunecată. Privim în sus, privim în jos, la stânga, la dreapta şi nu vedem parcă nici o spărtură prin care să întrezărim ceva din lumea de dincolo. Navele cosmice care au străbătut acest univers fizic nu au văzut decât materie. Aristotel definea şi el cerul ca pe un uriaş cristal care închide universul nostru aici, aşa încât nu putem şti ce este dincolo. Aşa credeau cei vechi.

Dar iată că în Evanghelia de astăzi, Mântuitorul ne spune Parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr. Este unica parabolă de acest gen şi este amintită de sfântul Luca, mai ales pentru păgâni, ca să cunoască şi ei ce ne aşteaptă dincolo. S-ar părea, de multe ori, că viaţa aceasta pământească nu mai are nici o prelungire dincolo. Trăim aici, până la cimitir, ne îngroapă, ne pun o cruce pe mormânt şi urmează uitarea. Dar nu este aşa, fraţilor! Prin Evanghelia de azi ni se deschide o perspectivă cu totul şi cu totul nouă. Viaţa aceasta o trăim aşa cum o trăim, dar dincolo începe altceva. Ce anume? Nu e indiferent unde mergem dincolo.

Ne spune Mântuitorul că mor şi bogatul şi săracul. Săracul luat de îngeri, este dus în împărăţia lui Dumnezeu. Bogatul însă s-a pomenit în foc, în iad, în nişte chinuri la care nu se aştepta, el care toată viaţa lui a huzurit.

Nouă, oamenilor, ne place să trăim nesupăraţi de necazuri, asta ne-ar conveni tuturor. Dar Dumnezeu are alt punct de vedere. Bogatul de azi avea în jurul lui zeci linguşitori de tot felul, care trăiau foarte bine de pe urma laudelor lor. Iar Lazăr stătea la poarta aceea înaltă, cum sunt porţile în Orient, şi aştepta să i se dea o fărâmitură de pâine, dar nimeni nu se îndura să i-o arunce. Bogatul, nici gând. Când toate ne merg bine, seul din noi, grăsimea, ne închid ermetic pe dinăuntru şi nu ne mai pasă de necazurile altora, devenim cumplit de egoişti.

Câinii puteau să mănânce resturile de la masa bogatului, câinii erau sprinteni, dar Lazăr, bolnav, nu putea. El răbda de foame, nu înjura, nu ţipa, nu osândea pe cei care chefuiau cu nepăsare sub ochii lui, nu judeca — aşa cum fac unii care, în necazurile lor, îi înjură pe toţi. Şi pe Dumnezeu Îl înjură: de ce ceilalţi au şi ei nu au? Lazăr nu osândea pe nimeni, ci aştepta aşa, fără pic de revoltă contra cuiva. Iată de ce a fost dus în rai: nu numai pentru sărăcia lui, ci mai ales pentru aceste virtuţi ale lui cu totul dumnezeieşti. Lazăr nu voia decât să nu moară de foame, atât. Văduva din Evanghelie striga la bogat, dar Lazăr tăcea. Faţa lui era istovită de durere, de boală, de foame, dar el tăcea şi răbda. Stătea acolo, la poartă, liniştit, resemnat şi desigur, se ruga — altfel n-ar fi putut răbda grozava lui suferinţă. Nu hulea, nu judeca, nu cârtea. Alţii ar fi zis: „Ce-i asta? Eu nu am o fărâmă de pâine, iar la bogat toate curg ca un pârâu şi el îi hrăneşte pe toţi lingăii aceştia. Unde este dreptatea lui Dumnezeu?” Dar Lazăr nu zicea nimic din toate acestea, dovadă că în clipa morţii este îndată înconjurat de îngeri. Dacă ar fi hulit, n-ar fi avut parte de o aşa de mare cinste.

Boala lui era cumplit de grea, de vreme ce câinii îi lingeau bubele şi nu putea lua nici fărâmiturile de pe masă, iar sărăcia lui era cea mai aspră. Unii sunt bolnavi, dar au hrana trebuincioasă; alţii sunt săraci, dar sănătoşi — şi una o uşurează pe cealaltă. Lazăr însă era şi sărac şi bolnav, în cel mai înalt grad. Era total părăsit, de toţi, o părăsire cu atât mai amară, cu cât zăcea la poarta unui mare bogătaş, lângă acei beţivi şi îmbuibaţi care chefuiau în toate zilele. Noi, de obicei, simţim parcă mai mare nenorocirea noastră, atunci când avem în faţa ochilor norocirea altora. Cât de greu i-o fi fost lui Lazăr, să vadă pe toţi chefuind şi el să rabde, fiind parcă sortit să simtă nenorocirea în toată adâncimea ei! Era ca acela care se chinuieşte de sete la marginea unui izvor. Lazăr nu mai vedea pe un al doilea care să sufere ca el, ci era absolut singur în suferinţa lui şi nu era nimeni care să-l mângâie măcar cu un cuvânt.

Spune un cuvânt în Biblie: „Nu este suferinţă mai mare decât suferinţa mea”. Unii care suferă, [atunci] când văd că alţii o duc bine, deşi sunt chemaţi să se roage, se satură grozav de această învăţătură creştină. Mai uşor se îndreaptă către vrăjmaşul, când aud că altora le merge bine. Zilele trecute îmi spunea cineva despre o femeie că îi riposta aşa: „Lasă-mă în pace, domnule, cu rugăciunea! De acum m-am săturat. Mai bine mă rog la dracu’, că el mă ajută. Dumnezeu nu mă ajută!” Cumplit lucru, cu adevărat! Aceasta înseamnă să nu înţelegi rostul suferinţei. „Dumnezeu, pe cine iubeşte, îl bate”, spune sfânta Scriptură, pentru că altfel omul se înrăieşte şi se trândăveşte. Dumnezeu, când ne pedepseşte, ne arată de fapt dragostea Lui, ca atunci când ai un copil obraznic: îl mai baţi ca să-l cuminţeşti şi-i prinde bine mai târziu. Copiii care nu sunt bătuţi în copilărie, te bat ei pe tine când se fac mari. „Dumnezeu, pe cine iubeşte îl bate”; spune Sirah: „Găteşte-ţi sufletul spre ispitire şi fi statornic, plecând inima ta, de vrei să slujeşti Domnului”.

Aşa era încercat bietul Lazăr. Şi poate că mulţi socoteau că este vinovat, ticălos înaintea lui Dumnezeu: „când eşti necăjit, sigur ispăşeşti ceva”. Aşa facem toţi. Când vezi pe cineva care suferă, îi pui îndată nota la purtare şi-ţi vei lua răsplata pentru judecată. Tot aşa îi spuneau şi lui Iov: „Dacă ai fi fost bun înaintea lui Dumnezeu, n-ai fi suferit atât!” Tot aşa îl judecau şi pe sfântul Pavel când au văzut vipera atârnând de braţul lui: „E un păcătos”. Suntem întotdeauna foarte dispuşi să-i osândim pe ceilalţi, în necazurile şi nenorocirile lor.

Bogatul a fost îndată osândit la iad. Pentru ce? Sfântul Ioan Gură de Aur, analizând cu spiritul lui duhovnicesc adânc această parabolă, scoate şi [de] aici nişte înţelesuri cu adevărat dumnezeieşti. Şi aşa cum găseşte multe virtuţi săracului Lazăr, tot aşa descoperă bogatului multe însuşiri negative pentru care a fost lepădat de la faţa lui Dumnezeu. Bogatul avea ca primă meteahnă îmbuibarea şi lipsa de dragoste; el nu ştia ce este mila. Era nemilostiv nu numai faţă de Lazăr, ci faţă de toţi, căci nu se milostivea spre cel pe care-l vedea zilnic la poarta lui; cum s-ar fi milostivit asupra altora?

Şi apoi, oricine, oricât de aspru ar fi, când îi merge bine se face mai blând, mai prietenos, dar acel îmbuibat a rămas ca o fiară sălbatecă. Căci una este ca un lipsit să nu ajute pe un alt lipsit şi alta este ca un bogat să nu ajute un sărac, cu atât mai mult să-l vezi de multe ori pe un sărac şi să nu-l ajuţi. Se întâmplă uneori să fim de faţă la o nenorocire – de pildă s-a înglodat căruţa cuiva şi tu treci nepăsător şi mai încolo îţi vine un gând: „Ce-ai făcut? Omul acela suferă – ce-ai făcut?” Şi te mustră conştiinţa şi te întorci înapoi şi-l ajuţi. Dar bogatul acela, în fiecare zi vedea pe acel sărac chinuindu-se la poarta lui şi rămânea la fel de nepăsător.

Desfătările îl fac pe om crud şi împietrit, fraţi creştini. De aceea, nu trebuie să-i fericim întotdeauna pe cei bogaţi, tocmai din cauza acestei dări de seamă cumplite în faţa lui Dumnezeu. Fiind nemilostivi, ei sunt ca nişte furi, fură şi ascund dreptul săracilor. Furii mai pot scăpa din mâna oamenilor, dar din mâna lui Dumnezeu nimeni nu poate scăpa, fraţilor. Plăcerea durează un timp foarte scurt, iar pe urmă vine chinul, o veşnicie de chin. Chiar şi luxul este împovărător pentru sufletul nostru, spune sfântul Ioan Gură de Aur. Tu dormi pe pat luxos, moale şi altcineva moare de frig într-un culcuş de paie şi pe tine nu te mustră conştiinţa!

Nimic nu e mai grozav decât desfătarea, pentru că ea te face să uiţi de Dumnezeu. Şi David era bogat, dar cum spune el: „Toată noaptea ud aşternutul meu cu lacrimi”. Ziua avea foarte multe griji, grijile domniei, iar noaptea, când alţii se dădeau la somn, el, regele, folosea acest timp pentru rugăciune. Noi de multe ori uităm să facem măcar o cruce de mulţumire după masă. Pofta şi plăcerea sunt minciuni, iluzii, fraţi creştini. „Şalele mele s-au umplut cu ocări”- spune David. De aceea, să căutăm adevărata cinste şi bucurie, şi nu umbra — care este păcatul şi ispita. De aceea, fraţi creştini, să nu cârtiţi niciodată contra necazurilor. Nu uitaţi că bucurii cea adevărată nu vine din mulţimea bogăţiilor, ci din fapta cea bună şi din apropierea de Dumnezeu. De aceea Iisus ni-l dă ca exemplu pe Lazăr, ca să fie pentru noi ca un dascăl, el care îi întrecea pe toţi prin mărimea suferinţei lui, pe care o purta plin de bărbăţie şi curaj. Toţi sfinţii au suferit şi au fost bolnavi. Sfântul Ioan Gură de Aur n-avea dinţi de aur ca noi şi era foarte bolnav, mai ales bolnav de stomac. După o viaţă foarte chinuită, prin peşteri, prin pustietăţi, el nu putea niciodată să mănânce cu altul la masă, pentru că voma tot timpul; el mânca foarte puţin, foarte sobru şi ducea o viaţă cu adevărat dumnezeiască.

De aceea încă o dată vă sfătuiesc, nu cârtiţi contra necazurilor. Gândiţi-vă la Iisus, a cărui viaţă a fost plină de lacrimi şi de sânge, mereu înjurat şi blestemat, până la Crucea de pe Golgota. „Toţi care vor să trăiască după legea lui Hristos, vor fi prigoniţi” – spune sfântul Pavel. Toată viaţa aceasta este lăsată ca un câmp de luptă, nu de repaus. Prin necazuri ne desăvârşim, prin necazurile acestea, de fiecare zi. Noi astăzi nu trebuie să mai suferim persecuţie, ca şi cei din trecut, dar trebuie să suferim cu răbdare necazurile acestea zilnice. De multe ori întâlnim oameni cărora – deşi aparent nu fac nici un rău, ci fac numai bine – le merge totul rău. Iar altora care fac rău, le merg toate bine. Şi văzând acestea, avem o mare revoltă în suflet. Aflăm aceasta de la spovedanie, mai ales din pomelnice. Dar spun sfinţii Părinţi aşa: nici un rău aici pe pământ, nu e rău total, ci are în el şi ceva bun. Numai diavolul este răul total. La fel, orice faptă bună, sau orice bine, are şi un grăunte de rău (de pildă, posteşti, dar te mândreşti). De aceea, oamenii răi se bucură aici pe pământ pentru fărâma de bine care există în răul lor, iar cei buni suferă aici pentru răul pe care-l conţine binele lor — aşa încât, dincolo, fiecare să fie răsplătit cu toată dreptatea, şi pentru bine şi pentru rău.

Dumnezeu nu este nedrept. Prin suferinţele din această lume suntem curăţiţi de păcate, păcate la care noi de multe ori nici nu vrem să ne gândim sau nici nu le bănuim. Dar Dumnezeu, la lumina Lui, vede tot acest praf care se depune pe sufletul nostru, acest praf păcătos care ne întinează şi noi nu vrem să-i dăm importanţă. Câte gânduri, câte vorbe, câte pofte ne răscolesc lăuntrul nostru şi ne întinează haina albă a botezului! Suntem murdari pe dinăuntru, aşa cum ne murdărim pe mâini şi pe haine. Şi pruncuşorul de o zi are păcatele lui, fraţi creştini! Dar noi! Stăm de vorbă la spovedanie cu femeile. Ele fac avorturi şi primesc canon greu pentru aceste crime. Dar bărbatul? La aceste avorturi contribuie şi bărbatul, nu numai femeia. Să mă iertaţi, fraţi creştini, dar e clar: dacă femeia face avortul, bărbatul e mai vinovat decât ea. Câţi ne gândim la acest lucru?

Să ne gândim cât de vinovaţi suntem în faţa lui Dumnezeu, că de am trăi numai o zi, tot n-am scăpa de păcat aşa spune dreptul Iov. Şi când stărui în păcat şi nu te ridici, nu te cureţi, şi nu accepţi suferinţa ca Lazăr cel din Evanghelie, când te revolţi împotriva suferinţei şi împotriva lui Dumnezeu, atunci nu faci altceva decât să te răzbuni pe tine însuţi, curmându-ţi veşnicia, şansa veşniciei în lumina lui Dumnezeu.

Noi avem înainte viaţa şi ne angajăm atât de mult în viaţa aceasta pământească, încât uităm că murim; ni se pare că moartea priveşte pe altul, nu ne priveşte pe noi, şi aceasta este o mare înşelare. Pentru că, [şi] dacă ne-ar suporta Dumnezeu cât de multe în această viaţă, tot murim. Trăim o sută de ani şi până la urmă tot murim; şi murim când nu ştim, căci moartea este totdeauna neaşteptată. Pentru unii, moartea este intrarea în neant: „s-a terminat cu mine!” Ei, nu-i chiar aşa. Murim ca bogatul din Evanghelie şi intrăm într-un imperiu în care nu putem face nimic pentru binele nostru.

Puneţi la inimă cuvintele Mântuitorului din Evanghelia de astăzi şi lucraţi cu nădejde faptele mântuirii. Amin.

Posted in: Predici.
Last Modified: noiembrie 8, 2015

Leave a reply

required