Am auzit în Evanghelia de astăzi (Mt. 26, 7-13) cum femeia care a adus mirul cel de mult preţ lui Hristos a fost lăudată pentru gestul ei de dragoste. Oamenii, cu mintea lor trupească, au judecat-o ca fiind risipitoare, dar Domnul, Care a văzut în vasul de alabastru toată dragostea pe care această femeie o purta în inima ei, a lăudat-o.

Astăzi este odovania unui praznic al dragostei. Astăzi Domnul Se aduce înainte în Biserică şi cuvântul „se aduce înainte” este plin de înţelesuri.

Odinioară, ca mirean, obişnuiam să mă rog înainte de Liturghie ca Domnul să mă învrednicească să mă împărtăşesc cu Sfântul Său Trup şi Sânge. Însă din clipa în care Dumnezeu mi-a dăruit – măcar că sunt nevrednic – harul preoţiei, nu m-am mai rugat niciodată să fiu învrednicit de împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, ci întotdeauna m-am rugat ca El să-mi dăruiască o înainte-aducere sfântă înaintea sfântului Său altar şi Sfânta Împărtăşanie se cuprinde în aceasta.

Hristos a venit ca să fie înainte-adus în Biserica lui Dumnezeu, în cetatea lui Dumnezeu. Înainte-aducerea Sa este o înainte-aducere desăvârşită.

În Liturghie, „înainte-aducerea” ne aminteşte de o jertfă şi Sfântul Apostol Pavel spune limpede că noi ar trebui să punem înainte trupurile noastre ca pe o jertfă vie (cf. Rom. 12, 1), nu urmând lumii acesteia, ci căutând voia cea sfântă şi desăvârşită a lui Dumnezeu şi urmând ei. Pentru că în această voie este viaţă veşnică din belşug (cf. In. 10, 10), în timp ce această lume e numai trecătoare – se sfârşeşte.

Astăzi este începutul înainte-aducerii Domnului nostru, începutul jertfei Sale, începutul arătării marii Sale iubiri. Înainte-aducerea Domnului a fost desăvârşită şi întru tot bine plăcută lui Dumnezeu-Tatăl, pentru că a fost o jertfă curată (cf. Ef. 5, 2).

Înainte-aducerea noastră nu este o jertfă curată şi de aceea în Liturghie aducem mulţumiri şi cereri – mulţumim şi facem cereri stăruitoare. Mulţumim pentru toate câte a făcut Dumnezeu pentru noi – şi sunt atâtea care pot fi enumerate – şi ce lucruri mari! Dar facem şi rugăciuni de cerere, pentru că nu suntem încă slobozi de păcat; pe când Domnul – fără de păcat cum era El – a fost o jertfă curată adusă lui Dumnezeu-Tatăl (cf Ev. 7, 26-27). Cu înainte-aducerea Sa – într-o singură lucrare – Hristos a cuprins cerul şi pământul şi ţinuturile iadului (cf. Ef. 4, 9-10).

Prin această desăvârşită înainte-aducere, Domnul L-a îndreptăţit atât pe Dumnezeu, cât şi pe om. L-a îndreptăţit pe Dumnezeu, întrucât a arătat neţărmurita Lui dragoste spre mântuirea lumii: „Că aşa au iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-au dat” spre mântuirea ei (cf. In. 3, 16).

Fiul aşa a iubit lumea, încât a primit, de dragul nostru, să fie precum un miel dus la junghiere (cf. Fapte 8, 32, Is. 53, 7). Duhul Sfânt, aşijderea, cu dragoste, a mărturisit această lucrare a Domnului nostru, întrucât înainte-aducerea Sa – în care El a îmbrăţişat cerul şi pământul şi toată zidirea – a fost făcută în puterea Duhului celui Veşnic.

Prin această înainte-aducere, El a umplut întreaga lume creată cu puterea Sa ziditoare şi mântuitoare, aşa încât noi să putem să-L întâmpinăm oriunde ne-am afla. Fie în bucurie, fie în iadul durerilor noastre, Domnul este de faţă, pentru că El a umplut toată zidirea cu puterea Sa Dumnezeiască şi cu viaţă. A sfinţit apele, botezându-Se în Iordan; a luminat ţinuturile iadului, prin pogorârea Sa la iad. Când S-a înălţat la cer, precum se spune în Evanghelie, S-a înălţat încet, încet (cf. Lc. 24, 50-51), ca să sfinţească tot văzduhul şi toate cerurile.

Aşadar, toată viaţa Domnului nostru nu a fost decât o înainte-aducere lui Dumnezeu şi această înainte-aducere a fost desăvârşită şi sfântă şi L-a îndreptăţit pe Dumnezeu înaintea omului prin marea Sa dragoste.

Dar Hristos l-a îndreptăţit şi pe om înaintea lui Dumnezeu, întrucât ne-a dat o pildă desăvârşită de ascultare. Aşa L-a iubit pe Dumnezeu-Tatăl şi tot neamul omenesc, încât nu Şi-a cruţat propria viaţă şi a făcut aceasta fără ca cineva să poată să-L vădească de păcat. A făcut aceasta fără de păcat, în chip desăvârşit şi ne-a dat o pildă desăvârşită.

Drept aceea, oricine calcă pe urmele paşilor Domnului nostru este primit, de Dumnezeu, întrucât în înainte-aducerea Sa, El ne îmbrăţişează şi pe noi. Viaţa fiecăruia dintre noi şi îndeosebi, viaţa preoţilor, este o înainte-aducere în faţa lui Dumnezeu.

Înainte-aducerea Domnului nostru a fost desăvârşită, datorită dragostei Sale. Înainte-aducerea noastră este bine primită şi bine plăcută lui Dumnezeu, când avem dragoste, când Îi răspundem cu dragoste. În dragoste ni s-a descoperit nouă persoana Sa, dragoste „până în sfârşit” (cf. In. 13, 1), întrucât a spus: „Mai mare dragoste ca aceasta nimeni nu are, ca cineva sufletul său să-şi pună pentru prietenii săi” (In. 15, 13).

Omul devine adevărat şi vrednic de încredere înaintea lui Dumnezeu când îi răspunde cu dragoste; dragoste potrivit poruncii lui Dumnezeu; dragoste până la ura de sine; întrucât atunci el se arată a fi de asemenea chip adevărat al lui Dumnezeu.

Trebuie să spun că zilele acestea am fost foarte mişcat să fiu cu dumneavoastră, să trăiesc cu dumneavoastră şi să vă văd dragostea şi simplitatea – pornind în primul rând de la adânc-cinstitul şi mult iubitul nostru episcop, până la cel mai de pe urmă dintre preoţi; să văd dragostea pe care o aveţi întreolaltă şi simplitatea, îndemnându-vă unul pe altul cu dragoste, sfătuindu-vă unul pe altul, adunându-vă cu dragoste, aşteptând acea măreaţă şi aleasă zi a Domnului nostru.

Precum Simeon – care era drept şi credincios – şi prorociţa Ana – care, din pricina dragostei ei de Dumnezeu, era tot timpul în biserică – au putut să-L recunoască şi să-L primească pe Dătătorul de viaţă, Hristos, tot aşa această convorbire şi acest „preaplin” al dragostei, care este însuflat în întrunirile noastre, sunt cea mai bună pregătire spre a-L primi pe Domnul, Care a venit şi iarăşi va veni.

Dragostea, spune apostolul, niciodată nu cade (cf. 1 Cor. 13, 8). Cel ce are dragoste, slujitorul dragostei, nu poate fi despărţit de Dumnezeul dragostei (cf. Rom. 8, 35-39), pentru că dragostea e nemuritoare, dragostea e însuşi Dumnezeu.(cf. 1 In. 4, 8; 4, 16).

Aşadar, ca înainte-aducerea noastră să fie vrednică şi bineplăcută Domnului, trebuie să avem întotdeauna în minte că acesta este semnul prin care recunoaştem pe slujitorul lui Dumnezeu, dragostea: „Unde sunt Eu, acolo şi slujitorul Meu va fi”, zice Domnul (In. 12, 26); şi dacă El este un Dumnezeu al dragostei şi al dragostei „până în sfârşit” şi dacă „mai mare dragoste ca aceasta nimeni nu are”, astfel trebuie şi slujitorul Său să fie.

Trebuie să fie un slujitor al dragostei. Întrucât am fost atât de întărit de dragostea pe care mi-aţi arătat-o în cele câteva zile care au trecut – măcar că sunt nevrednic şi cel mai de pe urmă – îndrăznesc să mă rog ca Dumnezeu să binecuvânteze această „rămăşiţă” (cf. Rom. 11, 5; Is. 1, 9) de aici, să vă binecuvânteze pe toţi şi lucrarea pe care o săvârşiţi în această ţară şi să vă facă „aluat” care să dospească toată frământătura… (cf. 1 Cor. 5, 6, Gal. 5, 9).

Aceasta este rugăciunea mea şi cu această rugăciune intru în Liturghie, cu binecuvântarea episcopului nostru.: „Fie ca Dumnezeu să binecuvânteze această rămăşiţă. Fie ca Dumnezeu s-o facă „aluat” care să dospească toată frământătura… . Şi fie ca Dumnezeu să binecuvânteze pe toţi cei ce binecuvântează această rămăşiţă. Amin.

Arhim. Zaharia Zaharou, Lărgiţi şi voi inimile voastre, predică ţinută la odovania Praznicului Întâmpinării Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, în ultima zi a întrunirii, 9 februarie, 2013

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.