În Duminica a şaptea după Pogorârea Sfântului Duh, Evanghelia de la Matei, capitolul 9, versetele 27-35. Să luăm aminte!
„În vremea aceea, trecând Iisus de acolo, doi orbi se ţineau după El şi strigau şi ziceau: «Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David!» După ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: «Credeţi că pot să fac Eu aceasta? După credinţa voastră fie vouă!» Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: «Vedeţi, nimeni să nu ştie!» Iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela. Şi, plecând ei, iată, au adus la El un om mut, având demon. Şi fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau, zicând: «Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel». Dar fariseii ziceau: «Cu domnul demonilor scoate pe demoni». Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învă-ţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor.”
Iubiţilor,
iată-ne ajunşi astăzi înaintea unui Dumnezeu al Luminii şi al Cuvântului. Întâiul contact din Evanghelia de astăzi este între Domnul nostru Iisus Hristos şi doi orbi, probabil din naştere, sau doi orbi care căpătaseră boala pe parcursul vieţii lor, dar care, cert, văd mai bine decât ceilalţi din jur că Iisus Hristos este Fiul lui David. Este Fiul lui David, Cel despre Care auziseră ei că va să vină pentru a vindeca pe cei orbi, redându-le lumina; ba, mai mult, pentru a-i vindeca pe cei şchiopi, redându-le umbletul; pentru a-i vindeca pe cei surzi, redându‑le auzul; pentru a-i vindeca pe cei muţi, redân-du-le vorbirea.
Întâlnirea este una de lucru – dacă ar fi să-i spunem aşa, în termeni moderni – pentru că Domnul nu se afla acolo ca la o sărbătoare, pentru că El era sărbătoarea. Întâlnirea dintre cei doi orbi şi Hristos este însă, iată, astăzi pentru noi o sărbă-toare, pentru că-L vedem pe Domnul la lucrul Lui de fiecare zi, la întâlnirea Lui cu orbii lumii aceleia pentru a le reda vederea. Că cei doi orbi erau insis-tenţi ne-o arată un lucru minor al Evangheliei: fap-tul că, deşi Domnul este în casă, cei doi vin în casă după El. Ne şi spune Evanghelia că „după ce a in-trat El în casă, au venit la Dânsul orbii”. „Trecut-a Domnul pragul casei, iar orbii, după Dânsul ţinându-se, au strigat: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-ne!” ne spune una dintre cântările Bisericii.
Şi insistenţa lor aceasta este semn al credinţei lor, este semn al bucuriei lor de a-L căuta pe Dom-nul. Răspunsul Dumnezeului nostru, anume acela: „După credinţa voastră, fie vouă!” i-a făcut de-a lungul istoriei pe mulţi dintre predicatori şi dintre teologi să susţină că este suficientă credinţa pentru mântuire. În latină termenul sună bine: „sola fide” – „numai credinţa”, sau „singură credinţa”.
Şi, dacă luaţi aminte şi ciuliţi urechile la cei care astăzi predică Evanghelia prin case de rugăciuni, îi veţi auzi şi pe ei că ne vorbesc numai despre necesitatea credinţei pentru mântuire şi că cel care este credincios va fi viu. Şi uită să privească, în cele din urmă, că credinţa celor orbi, ca şi credinţa slăbănogului din Evanghelia trecută, ca şi credinţa celorlalţi din celelalte Evanghelii, cărora li se subliniază această credinţă, este mărturisită de fapt de faptă, de gest, de atitudine. Hristos Domnul nu-i vindecă pe orbi numai pentru credinţa lor, ci pentru atitudinea lor de credinţă, pentru fapta lor de credinţă – anume aceea de a-L urma şi de a-L mărturisi, de a trece pragul împreună cu El, de a avea încredere dincolo de uşile închise, de a avea încredere dincolo de praguri înălţate, de a avea încredere dincolo de neîncrederea celorlalţi.
Domnul le spune un lucru care pentru noi ar trebui să ne pună pe gânduri: „După credinţa voastră fie vouă!” Şi Evanghelia ne spune că s-au des-chis ochii lor. Mi-e teamă că dacă unora dintre noi ne-ar spune să ne fie după credinţa noastră, ni s-ar închide ochii şi mai mult. Şi uneori e bine să vedem că, în toată necredinţa noastră, Dumnezeu totuşi ne iubeşte; sau nu totuşi, sigur ne iubeşte, de vreme ce n-am ajuns să nu vedem, n-am ajuns să nu vorbim şi n-am ajuns să şchiopătăm.
Evanghelia mai continuă cu o făptuire pedagogică a Domnului. Domnul le spune: „De acum vedeţi – dar să nu ştie nimeni”. Aproape că le cerea imposibilul, pentru ca dintr-odată doi orbi să vadă deopotrivă, orbi pe care, probabil, concitadinii lor îi ştiau, să-i vadă mergând pe stradă, deja era o măr-turie că Hristos îi vindecase.
Ei însă nu pot să tacă. Era firesc să fie aşa; şi Sfântul Simeon Noul Teolog spunea într-unul din imnele sale divine că fără îndoială că orbul cel vindecat a căutat mai întâi spre chipul lui Hristos. Pe Hristosul Acela ce-i scosese din orbire, redându‑le lumina, cei doi nu se puteau abţine să nu-L vestească. Şi, Doamne, câţi dintre noi – orbi fiind – văzându-L pe Hristos, ne-am întors în cetate vestindu-L pe Dumnezeu? Ni se întâmplă atât de des să trecem prin momente de cumpănă în viaţă şi să spunem atunci: „Doamne, dacă trec peste momentul acesta, voi face asta şi asta şi astălaltă…” Şi toate acestea pe care le-am face după vindecarea noastră ar fi, de fapt, motive de vestire a lui Hristos. Or noi nu mai facem din vindecările noastre momente de vestire a Evangheliei. Unii spunem că avem noroc, alţii spunem că aşa a vrut soarta… Niciodată nu-l numim pe noroc aşa cum îl cheamă, adică Dumnezeu, şi nici soarta aşa cum o cheamă, adică Pronia lui Dumnezeu.
Ne e teamă, uneori, să recunoaştem că Dumnezeu ne-a vindecat şi mi-e teamă că nu din smerenie nu spunem aceasta, ci din prea mult orgoliu; pentru că am putea spune, la un moment dat: „Nu se poate să mă fi vindecat Dumnezeu, pentru că sunt prea mic pentru ca Dumnezeu să mă bage în seamă!” Şi atunci vindecarea ar continua. Dar de cele mai mul-te ori spunem: „Ce am ţinut eu de bine regimul!” şi „Cât de bine m-am supus cerinţelor medicilor, într‑atât încât m-am vindecat!” Îi şi întreb pe oameni câteodată: „Cum vă mai simţiţi?” „Acum mă simt bine, pentru că m-am vindecat”; eu pe mine m‑am…
În nici un caz nu este aşa, ci în toate vindecările noastre, în toate aducerile noastre la lumină din întunericul bolii este prezent Hristos. De prea puţi-ne ori însă vestim Numele Lui în tot pământul vindecării noastre.
După plecarea lor, Domnul însă mai vindecă pe cineva, tot de o boală, dintr-aceasta la prima vedere nevindecabilă pentru noi. Pentru că a vindeca mu-tismul cuiva, neputinţa lui de a vorbi, este, într‑un fel, o întoarcere înapoi a bolii într-atât încât celui ce nu cuvântă să-i redea cuvântul.
De altfel, este şi minunat cuvântul pe care Sfântul Ioan Gură de Aur îl rosteşte aici, cum că „Cuvântul lui Dumnezeu a venit să redea oamenilor Cuvântul cel dintotdeauna”. Argumentul este omul pe care astăzi din muţenie, certând diavolul, Domnul îl redă celor din jurul său ca vorbitor. Şi, fără îndoială că atunci când a grăit mutul, omul acela, tot pe Dumnezeu va să-L fi slăvit. De ce? Pentru că mulţimile se minunează, zicând: „Niciodată nu s-a văzut aşa ceva în Israel”.
Numai punătorilor sub lupă a acţiunilor lui Hristos – fariseilor – le vine această idee că în mod sigur Hristos cu domnul demonilor scoate pe de-moni afară. Cu alt prilej, Domnul le spune că este imposibilsă se întâmple ceea ce spun ei, că orice împărăţie care îşi pune supuşii să se bată între ei nu mai este o împărăţie unită, ci una a rupturii, a contrazicerii şi a ruperii şi a frângerii – nu în sensul „frângerii pâinii” pe care o va înălţa la rang de gest liturgic Hristos Domnul.
Iisus Domnul străbate prin toate oraşele şi sa-tele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând orice fel de boală şi orice fel de neputinţă în popor”. Şi nu este altfel nici astăzi. Şi astăzi Hristos învaţă în casele noastre de rugăciune, în Bisericile noastre, în adunările creştine. Şi vindecă boala şi orice fel de neputinţă în popor, cu condiţia ca toţi acei care ies în întâmpinarea lui Hristos să-I iasă în întâmpinare cu dragostea mutului aceluia care, supus diavolului, a fost vindecat de Domnul Cel ce l-a certat pe duhul cel necurat.
Nimic din ceea ce suntem noi ca persoane înaintea lui Dumnezeu nu este la voia întâmplării şi nu poartă în sine altceva decât harul lui Dumnezeu Cel ce ne voieşte pe toţi văzători şi vorbitori. Din păcate, sunt unii morţi mai vii decât viii, unii orbi mai văzători decât văzătorii şi unii muţi mai bine grăitori de Dumnezeu decât vorbăreţii lumii acesteia!
Câtă vreme nu-L avem pe Hristos în ochii noştri, suntem orbi; câtă vreme nu-L avem pe Hristos în spusa noastră suntem muţi şi câtă vreme nu-L avem pe Hristos în căile noastre, suntem şchiopi şi umblători pe lângă drumuri. Să nu fie aşa! Să ne rugăm Domnului să ne ierte, aşa cum L-am primit, de altfel, la Botez, în ochi, în urechi, în gură, în toate simţurile noastre, pentru că cu Hristos suntem tot, fără Hristos nu suntem nimic. Amin.

Pr. conf. univ. dr. Constantin Necula, Cântare de biruinţă cântând, Predici şi meditaţii duhovniceşti radiodifuzateEditura Oastea Domnului, Sibiu, 2012

Leave a reply

required