În planurile sale de iconomie harică, necunoscută nouă pământenilor, cel Preaînalt hărăzeşte anumitor oameni unele însuşiri, unele calităţi, cari fac ca cel ce le posedă să aibă acea îndemânare grea şi anevoios de mânuit, de a influenţa, de a transmite prin fluidul spiritual, o dispoziţie sufletească deosebită.
Este un dar, este o artă, este un ce adesea inexplicabil, care te face să cugeţi, cum de un om poate atât de uşor şi în acelaşi timp atât de sincer să-şi mânuiască interiorul, pentru ca la caz de necesitate să creeze o atmosferă corespunzătoare. Şi dacă în viaţa lumească este lesne a influenţa mulţimile prin rostirea frazelor pompoase şi termenelor, cari sună la ureche frumos, influenţă care de multe ori este legată de interese personale de grup, concepţii sau dorinţe,—acest lucru este mult mai greu de realizat în domeniul spiritual, care are la bază o predispoziţie sufletească, care nu se lasă atât de lesne pătrunsă. Acest dar se cere a-l avea mai ales un liturghisitor, ca prin felul lui de a fi, prin convingerile, prin credinţa lui, să ştie nu numai a creia, dar şi a transmite auditorului specificul liturghisitorului. A face aceea ce am numi o înălţare în comun către cele înalte, stări cari adesea se întâmplă să fie realizate de acei ce au aceleaşi credinţe şi aspiraţiuni. A face ca cei ce te înconjoară să fie părtaşi cu tot sufletul, cu toată inima la ceia ce prin harul întru tot sfântului Duh eşti chemat să oficiezi. .
Este însuşirea deosebită a sufletelor destinate spre slujirea Domnului, căci numai în acest fel, numai în acest chip poţi să reuşeşti ca împreună cu tine, în taină, poporul să şoptească rugăciunile pe cari tu, ca slujitor al Sf. Altar, le înalţi către Tronul cel ceresc. Este ceea ce am denumi contopirea într’un tot a tuturor, după cum zice Mântuitorul Hristos în rugăciunea mistică: „ca toţi una să fie, precum Tu părinte întru Mine şi Eu întru Tine, ca şi ei să fie întru Noi una”. (Ioan 17, 21). Nu este lesne, dar nu cu neputinţă, pentrucă cele înalte întru neputinţa firii se lucrează. Cuviosul părinte Ioan (de Cronştadt) ne scrie : ”să nu-şi creeze cineva obişnuinţa de a liturghisi, ci de fiecare dată să ţi se pară că serveşti Domnului pentru prima oară”, căci este ştiut lucru, că atunci când porneşti prima dată la acţiune, depui tot sufletul pentru reuşita acelei acţiuni.
Cu această calitate deosebită a fost înzestrat de Dumnezeu P. S. Dionisie, Episcop al Cetăţii Albe-Ismail, care dacă pentru acţiunile şi meritele Prea Sfinţiei Sale pe teren naţional şi cultural a fost ales de forul competent şi confirmat de M. Sa Regele ca Episcop, nu este mai puţin addvărat, că în măsura cea mai mare, această alegere s’a făcut de Acela, care le face toate, căci a zis: „fără Mine nu puteţi face nimic”.
De atâtea ori s’au auzit rostite cuvintele Sf. Slujbe şi de atâţi păstori, dar rar este acela care a reuşit să menţină acea atmosferă, acea convingere, că prin ceea ce spune, î-ţi dă credinţă că se va şi realiza.
Eram elev pe atunci, când asistând la slujba arhierească, am auzit cuvintele: „Doamne, Doamne! caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta, pre care a sădit’o dreapta Ta şi o desăvârşeşte pre ea”. Vocea melodioasă, blajină şi răspicată, cu care au fost rostite aceste câteva cuvinte, mi-au rămas întipărite adânc în suflet. Şi astăzi la auzul lor, parcă simt un fluid liniştitor, care mă pătrunde, fiind convins că este cineva, care în urma rugăciunii înălţate şi în urma dorinţii proprii, caută să desăvârşească via lumii acesteia, cu toată opunerea celor neînţelegători.
Exemple de acestea s’ar putea aduce multe din activitatea de liturghisitor a P. S. Episcop Dionisie, căci unul din meritele P. S. Sale este acesta de un mare şi umil rugător către Domnul, pentru păstoriţii săi şi pentru toată lumea dreptcredincioasă, căci prin atitudinea, atenţia şi evlavia cu care oficiază Sf. Slujbe, creiază acea atmosferă de umilinţă şi nimicinicie, faţă de momentele înalte, cari se săvârşesc la Sf. Liturghie. Nu odată l’am văzut lăcrămând la timpul cântării Heruvicului, căci cunoscând neputinţa trupească a omului apăsat şi cu deplina convingere începe a ceti: „Nimenea din cei ce se leagă cu poftele şi desfătările lumeşti, nu este vrednic să vie şi să se apropie sau să slujească Ţie, împăratul slavei, căci a sluji Ţie lucru mare şi înfricoşat este şi însuşi puterilor celor cereşti”. Pătruns de adâncul acestor cuvinte, adesea le dă ca îndrumare supuşilor săi, trezindu-i la momentul înalt—mergerea spre răstignire a Mântuitorului nostru.
Urmărind canonul Sf. Liturghii, sau canonul euharistic, P. S. Sa cu gândul la cuvintele Sf. Arhanghel Mihail, se transformă, se desparte cu desăvârşire de cele lumeşti şi în gând şoptind rugăciunile, cu ochii plini de lacrimi, se roagă pentru prefacerea Sfintelor Daruri. În acest moment din Sf. Liturghie, nu-l mai tulbură nimic. Nici sgomot, nici lumină, nici întunerec, nu vede şi nu aude, decât Trupul şi Sângele Domnului.
În faţa acestor manifestări şi transformări de ordin interior, nu poţi să rămâi nepăsător. Nu poţi să fii străin de ceea ce se oficiază. Ar trebui să fii de piatră ca să nu te pătrunzi de aceste momente, pe cari vezi că liturghisitorul le simte, le trăeşte cu tot interiorul său. Aceasta însemnează într’adevăr a oficia cele sfinte. Însemnează a te ruga pentru toţi şi pentru toate, ca Cel ce este pretutindenea şi toate le plineşte să se milostivească şi să primească jertfa cea fără de sânge, spre mântuirea tuturor.
Sunt crâmpee, sunt firişoare pe cari le aduni din activitatea liturgică a Prea Sfinţitului, căci toate stările sufleteşti este imposibil să le transpui pe hârtie, ele fiind de ordin supralumesc.
Ne rămâne doar, ca din cele câteva expuse mai sus, să ne făurim o concepţie de felul cum trebue să ne comportăm în timpul oficierii celor sfinte, urmând exemplul bunului nostru îndrumător.

Pr. A. Silvestrovici.

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.