Înălţarea lui Hristos cu trupul la cer şi şederea Lui de-a dreapta Tatălui înseamnă ridicarea Lui ca om la treapta de supremă eficacitate asupra celor ce cred. În aceasta stă puterea şi slava supremă la care S-a urcat Hristos prin Înălţarea la cer.
Trupul domnesc “, ridicat nu numai la cer, ci “la cerul cerului “, “mai presus de toată autoritatea şi stăpânirea şi de tot numele şi demnitatea“, care e numit de Isaia “muntele lui Dumnezeu şi casa lui Dumnezeu asezată pe vârful tuturor munţilor“, sălăşluieşte în acelaşi timp în intimitatea cea mai profundă a celor ce cred şi se face vădit în intimitatea celor ce s-au curăţit de patimi, ca “loc” prin care şi din care izvorăşte toată puterea de sfinţire şi de îndumnezeire a noastră.
Această paradoxală coincidenţă între tronul dumnezeiesc şi intimitatea noastră se datoreşte faptului că însuşi trupul omenesc al Domnului şade pe tronul dumnezeiesc.
Occidentul creştin s-a depărtat de această înţelegere a Înălţării Domnului cu trupul la suprema putere şi slavă, ca la suprema eficacitate a Lui, prin Sălăşluirea Lui concomitentă în noi. Pentru el Hristos a devenit, prin înălţare, un Stăpân, un Domn exterior, care iartă în baza puterii de a ierta obţinută prin jertfa Lui, asigurându-ne o fericire în viaţa viitoare. Catolicismul a putut astfel să-I dea lui Hristos în Biserică un locţiitor, iar protestantismul a lăsat pe fiecare ins cu “libertatea” lui în afară de lucrarea lui Hristos în oameni, care e o falsă libertate, odată ce e o libertate neeliberată de trufie şi de patimi. Numai o libertate în Hristos şi după chipul libertăţii lui Hristos, ca eliberare de patimi şi de trufie, însemnând unirea cu Acelaşi Hristos şi având chipul lui Hristos imprimat în toţi cei ce cred în El, se conciliază cu unitatea tuturor în credinţă şi în înţelegere, aflându-se toţi în ambianţa aceleiaşi iubiri a lui Dumnezeu, care hrăneşte şi iubirea lor faţă de El şi pe cea între ei.
Pentru creştinismul de la început, aşa cum a fost menţinut în Ortodoxie, înălţarea trupului Domnului la cer e înălţarea noastră însăşi, înălţarea din patimile noastre, în unitate cu El, înălţarea începută pentru noi prin înălţarea Domnului, dar având să se continue până la desăvârşirea ei. “De aceea ne bucurăm, prăznuind învierea şi înălţarea şi aşezarea (în locul suprem) a firii noastre şi începutul învierii şi al înălţării tuturor celor ce cred “. Căci “de învierea şi de înălţarea Mântuitorului nostru ne împărtăşim şi ne vom împărtăşi toţi “. Fără îndoiala, intimitatea noastră, sau a Bisericii, în care Se află sălăşluit Hristos după înălţare, nu este ea însăşi “tronul” unde Se află Tatăl cu Fiul. Tatăl cu Fiul sunt totdeauna deasupra intimităţii noastre, pentru ca să poată veni în ea de acolo. Tatăl cu Fiul “vin” prin Duhul Sfânt în intimitatea noastră, sau vin într-o măsură tot mai mare, sau pot să nu vină; nu inima noastră este ultimul loc de unde izvorăşte prezenţa Tatălui şi a Fiului. Tronul dumnezeiesc e suprema treaptă a existentei, treaptă de supremă transcendenţă, sau izvorul şi fundamentul ultim şi nesfârşit unde toate îşi au începutul şi cauza. Dar acolo e şi starea de supremă pnevmatizare a trupului Fiului, care coincide cu comuniunea deplină a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh.
Pe de altă parte “venirea” lui Hristos şi a Tatălui de pe tronul Lor în intimitatea noastră, nu-i o mutare a Lor de la un loc la altul, ci numai pătrunderea Lor, sau a supremului fundament şi izvor al existenţei, în noi, sau punerea noastră în legătură nemijlocită cu acest fundament viu sau izvor fără sfârşit al existenţei, fără ca acest fundament viu şi nesfârşit al existentei să înceteze de a rămâne deosebit de noi.
Creştinismul răsăritean, punând atâta accent pe prezenţa lui Hristos şi a Tatălui în fiinţa intimă a credincioşilor prin Duhul Sfânt, afirmă o eficienţă nemăsurată a Lor, sau a Sfintei Treimi, în credincioşi încă din viaţa aceasta, dacă aceştia se străduiesc pentru curăţirea lor de păcatele şi de patimile care îi închid în ei înşişi. Prin aceasta credincioşii sunt ţinuţi în unitate şi conduşi pe calea sfinţeniei, după asemănarea sfinţeniei trupului lui Hristos, a cărui stare de pnevmatizare culminantă e o stare de iradiere a Duhului Sfânt, aflat în deplinătatea Lui în acest trup desăvârşit transparent”.

                                                                                                              Pr. Dumitru Stăniloae

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.