Pe o asemenea mărită CALE, nimeni nu poate merge singur de nu va veni în obştea Bisericii şi să fie dus de mână, de mâna nevăzută a Mântuitorului, prin Preoţi, ucenicii Săi văzuţi în fiecare rând de oameni. Deci, în calea Duhului, nu poţi merge fără ucenicie la duhovnic.
Mulţimea ispitelor, vicleniile potrivnicului nevăzut, războindu-ne prin lucrurile sau oamenii văzuţi, oricând ar putea scoate pe ucenicul Domnului din calea mântuirii şi să-l rătăcească, dacă duhovnicul n-ar avea meşteşugul, ştiinţa şi puterea de la Dumnezeu, ca să împrăştie şi mereu să strice lucrăturile potrivnicului.
Pricepem prin urmare că ucenicul, sau credinciosul, e dator cu ascultarea din dragoste către duhovnicul său, căci fără darul acestuia e cu neputinţă izbăvirea de necazuri şi mântuirea. De aceea au zis Sfinţii, că cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească. Aceasta pentru că oricine. – Luaţi aminte – care s-a hotărât să iasă din calea păcatelor, sau gâlceava fărădelegilor, se va trezi, deodată, că i se ridică împotrivă trei vrăjmaşi unul după altul: lumea, trupul şi diavolul.
Lumea” este primul vrăjmaş’ prima piedică în calea mântuirii:
Prin „lume” se înţeleg oamenii necredincioşi, e lumea celor ce din toată voia s-au unit cu sfaturile dracilor, e lumea pentru care nu s-a rugat Mântuitorul (Ioan 17,9). E gura satului, gura vecinului şi de multe ori gura şi faptele celor din casă cu tine (Matei 10,36). Oamenii aceştia ai lumii au o ciudată „ruşine de a fi buni”. Bunătatea ta îi arde, şi se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase.
Aceştia, sau lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai stărui cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte şi să te faci mai bun.
Lumea e veacul viclean (Galateni 1,4); placul oamenilor (Efeseni 6,6) şi slava deşartă (I Ioan 2,16). Gura lumii grăieşte ale stăpânitorului ei (I Ioan 5,19), diavolul. De aceea avem poruncă: Nu iubiţi lumea, nici cele din lume: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, care nu sunt de la Tatăl (I Ioan 2, 15-16).
Cine vrea să biruie prima piedică în calea mântuirii – „lumea” -, are la îndemână acestea trei: răbdarea, iertarea şi rugăciunea.
Cu răbdarea suntem datori, pentru că mai înainte de a veni la ostenelile mântuirii sau la calea lui Dumnezeu făceam şi noi ale „lumii”, înmulţind păcatele, şi ne-am băgat datori iar acum trebuie să plătim cu durere cele ce le-am făcut atunci cu plăcere. Deci acum trebuie să plătim ale noastre cele de atunci, ca pentru răbdare să dobândim mântuirea de la Dumnezeu.
Pe urmă, cine vrea să biruie „lumea” e dator cu iertarea, oricâte necazuri ar pătimi de la oamenii lumii, ca unul ce ştie că fraţii săi stau legaţi într-o robie străină, în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de ei înşişi. Iar în al treilea rând, cine biruie lumea, se roagă Tatălui în ascuns sau în gând pentru orice fiu al lui Dumnezeu oricât de rea purtare ar avea, şi oricâte rele ţi-ar face.
Căci răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în ascuns, au putere înaintea lui Dumnezeu, şi pentru ele biruie El şi schimbă spre bine pe cel ce te necăjeşte. Iar cu acestea, te-ai făcut pricină de mântuire pentru fratele tău din „lume”. Căci zice Scriptura: „Până la o vreme va răbda cel cu îndelungă răbdare şi pe urmă i se va răsplăti lui cu bucurie…”. „Nebunul însă roagă pe Dumnezeu să-l miluiască; dar venind mila nu o primeşte, fiindcă n-a venit precum a vrut el, ci precum Doctorul sufletelor a socotit că e de folos. Şi de aceea se face nesimţitor şi se tulbură şi uneori se războieşte aprins cu dracii, alteori huleşte pe Dumnezeu; astfel arătându-se nemulţumit, nu primeşte decât bâta”.
În rugăciunea cu gândul să fii smerit, să-ţi aduci aminte de greşalele tale, şi zi: „Doamne, iartă-i vorbele şi mie faptele”! Căci asupra smereniei desăvârşite, vrăjmaşul nu poate nimic; şi făcând aşa ori de câte ori împrejurarea o cere, dar şi când nu o cere, cu ajutorul lui Dumnezeu, treci cu bine peste prima piedică a vrăjmaşului pe care ţi-o ridică prin fraţii tăi din lume, mai slabi de înger.
Cine are darul sau „Duhul dragostei, al răbdării şi al gândului smerit”, în vreme ce se luptă după lege (II Timotei 2,5), iar legea e dragostea, poate vedea lucruri minunate. Aşa de pildă, noi nu ştim tainele lui Dumnezeu, pe cine mântuieşte din lume şi pe cine osândeşte:
Dacă se va mântui cel ce se sălbătăceşte asupra ta, atunci prin răbdarea ta, iertarea din inimă (Matei 18,35) şi rugăciunea ta îl va birui Dumnezeu, şi cu smerenia ta va alunga dracii dintr-însul;
Dacă, însă, fratele acela mai are de chinuit în robie străină sau îşi va pierde sufletul, atunci la purtarea ta cea după Dumnezeu răutatea lui va creşte şi desăvârşit se va sălbătăci împotriva lui Dumnezeu.
Vezi! Ia aminte! Nicidecum să nu uiţi că ostaş al lui Dumnezeu eşti de la Sfântul Botez!
Prin urmare, fii destoinic ştiind Cui crezi, cu ale Cui arme lupţi şi Cine îţi ajută – ca să nu piardă Dumnezeu pe cineva pentru neiscusinţa ta. Că, zic Sfinţii Părinţi: pricina mântuirii este aproapele. De aceea, cei ce biruie lumea nu sunt o adunare de leneşi, de neputincioşi, oricât s-ar părea răbdarea răului o slăbiciune a binelui, ci ostaşi ai lui Dumnezeu; şi precum le este lupta, aşa şi mântuirea. Căci în lupte sau în nevoinţe se dovedeşte „răbdarea şi credinţa Sfinţilor” (Apoc. 13,10). Iar despre nevoinţa care dovedeşte răbdarea şi credinţa sfinţilor, putem spune că e singura cale îngăduită şi în stare să mistuie puterea răului şi să o facă fără rost şi fără vlagă în lume.

                                       Pr. Arsenie Boca, Despre durerile oamenilor, vol. 1, Editura Credința Strămoșească, 2012, p. 27-33

Leave a reply

required