Aceşti ucenici ai Domnului [Petru, Ioan şi Iuda, n.n.], din pricina iubirii lor aprinse, fiecare a făcut câte o greşeală în ucenicia lor. Doi s-au îndreptat, unul s-a surpat. Astfel, într-o călătorie, când oamenii dintr-o cetate oarecare necunoscându-i, n-au vrut să-i primească, Iacob şi Ioan au zis: să ne rugăm ca Ilie, să se pogoare foc din cer peste ei să-i ardă. Cinstea şi preţul pe care-l avea Domnul în inima lor, precum şi râvna sau iuţimea lor, încă nu le aveau în cumpănă şi cu dreaptă socoteală şi aşa au ars o greşeală. Mântuitorul i-a adus la blândeţe şi la dreapta socoteală, învăţându-i: „Nu ştiţi ce duh grăieşte prin voi acestea”.
Petru, după frumoasa mărturisire de credinţă: „Tu eşti Hristos Fiul lui Dumnezeu celui viu!”, şi după lauda Mântuitorului – care în aşa fel i-a spus-o, ca oarecum să-l ferească de primejdia laudei şi a părerii de sine, când Iisus a început să le spună Apostolilor despre patimile şi răstignirea Sa, Petru, în iubirea lui n-a putut răbda o socoteală ca aceea, ci şi sări cu gura: „Doamne, să nu-Ţi fie Ţie una ca aceasta!” Atunci, ca unul ce n-avea şi cunoştinţa tainelor lui Dumnezeu care să ţie cumpăna dreaptă cu puterea iubirii aprinse şi înţeleasă omeneşte, căpătă de la Domnul palmele acestea: „înapoia Mea Satano! Sminteală îmi eşti!”
Sigur că nu Petru era Satana, ci un gând al Satanei intrase şi se exprimase prin gura lui Petru, căci era o spărtură, o descumpănire între puterile lui sufleteşti: cunoştinţă, dragoste şi iuţime. Şi se vede că încă nu s-a tămăduit cu îndreptarea aceea. Mai bătrân fiind şi mai greu de leac, iubirea lui încă nu se strămutase, ca a lui Ioan: toată pentru Mântuitorul, ci mai ţinea ceva şi pentru sine. Mântuitorul îl cunoştea şi-i prevesti lepădarea cea de trei ori în curtea lui Caiafa. Petru iarăşi sări cu gura, zicând că nu. Dar la urmă a trebuit să constate că a mai luat trei palme peste obraz, pentru iubirea pe care n-o dase toată lui Dumnezeu, precum făgăduise, ci mai ţinuse şi pentru sine. Sfânta Predanie zice că atâta a plâns Petru şi s-a pocăit, încât lacrimile tăiaseră brazde în obrajii săi.
Iuda, ucenic al Mântuitorului şi el, având minte, iubire şi voinţă, însă după felul lui, iarăşi ne dă o pildă şi o învăţătură. Iuda voia ca şi Mântuitorul să iubească ceea ce iubeşte el, adică să întemeieze o împărăţie pământească a Cerurilor şi Iisus să se facă împărat, iar pe el mare sfetnic şi vistiernic al arginţilor, că tare era umilit, să fie trimis desculţ, fără traistă şi numai cu toiag şi să propovăduiască o împărăţie pe care n-o vedea cu ochii săi de lut, şi pentru care n-avea decât o zdreanţă de pungă goală.
Aşa fiind făcut, parcă era de un gând cu tot neamul său. De aceea, deşi Mântuitorul l-a iubit şi l-a înzestrat cu daruri întocmai ca şi pe ceilalţi, totuşi el a rămas evreul fără leac, iubind un „Dumnezeu al veacului de acum”, iar pe Iisus care nu corespundea iubirii sale pământeşti, L-a vândut pe treizeci de arginţi, câştig ce-a mai putut să scoată, pentru slujba de trei ani.
Cele două capete ale iubirii sale erau prinse de diavol. El se iubea pe sine, iar pe Dumnezeu, numai dacă Dumnezeu îi asigura mulţumirea iubirii de sine, ceea ce adevăratul Dumnezeu n-a putut să-i împlinească. De aceea s-a lăsat păgubaş. Mântuitorul a încercat totul cu beteagul său ucenic, dar în zadar. I-a dat şi Sfânta împărtăşanie cu Sine, dar în loc să se tămăduiască, a intrat şi mai cu putere Satana în el şi Mântuitorul – în grai omenesc zicând – S-a dat bătut, spunându-i: „Ce faci, fă mai curând!”, că nu puteau dracii face nimic, de nu le îngăduia Dumnezeu.
A avut şi el o clipă de trezire, dar nu mai era el stăpân pe sine, ci acum era mai tare noul său „stăpân”, care-l trăgea la plata spânzu-rării… şi nu i-a mai dat vreme…
Iată ce primejdie grozavă e acea iubire de sine, care nu se dăruieşte lui Dumnezeu, nu se pleacă sfatului, decât cu făţărnicie: necaz mare şi jug greu peste fiii lui Adam.
Unirea celor doi sau trei în numele lui Dumnezeu, e o minune nevăzută în suflet, e venirea iuţimii, a cunoştinţei şi a dragostei la cumpăna liniştită a dreptei socoteli, ştiutoare de taină şi ştiutoare de măsuri, asta e ceea ce urmărim cu orice prilej ca pe un dar şi un dor al lui Dumnezeu. Ne trebuie – grăind mai pe înţeles – mai multă inimă în minte şi mai multă minte în inimă, căci altfel, fără lucrarea de unire a preafericitului nume, o iau razna şi inima şi mintea.

                                                   Pr. Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Episcopia Ortodoxă Româna a Aradului

Leave a reply

required