Şi, dacă din pricina neputinţei trupeşti, iubitule, nu vei putea să rămâi flămând toată ziua, nimeni care gândeşte drept nu va putea să te osândească pentru asta, căci Îl avem pe Domnul blând şi iubitor de oameni, Cel Care nu ne cere nimic mai presus de puterile noastre. Pentru că nici înfrânarea de la mâncăruri, nici postul nu ne sunt cerute ca scop în sine, adică pentru ca să rămânem în stare de ajunare, ci ca să dobândim toată dispoziţia spre a ne dărui celor duhovniceşti după ce ne îndepărtăm de lucrurile lumeşti. Aşa cum, şi dacă ne rânduim viaţa cu minte atentă şi arătăm tot interesul pentru cele duhovniceşti şi mâncăm atâta hrană cât să ne satisfacem nevoia de mâncare, şi arătăm în toată viaţa noastră dispoziţie pentru a săvârşi fapte bune, nu vom mai avea nevoie deloc de post. Deoarece firea omenească, însă, este nepăsătoare şi se predă mai mult odihnei şi desfătărilor, iubitorul de oameni Dumnezeu, ca un părinte iubitor, a născocit pentru noi vindecarea postului, încât şi desfătările noastre să fie tăiate cu desăvârşire şi să mutăm grija de la cele lumeşti la lucrarea celor duhovniceşti. Deci, dacă există unii dintre cei care vin aici care sunt împiedicaţi de neputinţa trupească şi nu pot să rămână în stare de ajunare, îi sfătuiesc ca şi slăbiciunea trupească s-o liniştească, şi să nu se lipsească de învăţătura duhovnicească, ci să se îngrijească mai mult de aceasta. Pentru că există, într-adevăr, moduri mult mai însemnate decât înfrânarea de la mâncăruri care pot să ne deschidă porţile îndrăznelii faţă de Dumnezeu. Prin urmare, cel care mănâncă şi nu poate să postească, să facă milostenie mai bogată, rugăciuni mai lungi, să aibă râvnă mai puternică pentru ascultarea cuvintelor dumnezeieşti. Aici nu ne împiedică deloc slăbiciunea trupului.
Să se împace cu vrăjmaşii săi, să îndepărteze din el orice ţinere de minte a răului. Dacă vrea să dobândească acestea a ţinut postul adevărat pe care Domnul îl cere mai mult decât toate de la noi. Pentru că şi această înfrânare de la mâncăruri a fost rânduită să se facă încât, înfrânându-ne pornirile trupeşti, să facem trupul mai ascultător în împlinirea poruncilor Lui.
Dacă, însă, nu urmează să ne oferim pe noi înşine, nici să avem ajutorul care vine prin post din cauza neputinţei trupului, şi să arătăm mai mare nepăsare, ne facem rău, fără să ne dăm seama, peste măsură, nouă înşine. Deoarece, dacă lipsa izbânzilor despre care am vorbit mai sus nu ne foloseşte deloc chiar dacă postim, mult mai mult nu ne va folosi dacă vom arăta mai multa nepăsare, deoarece nu putem să folosim nici medicamentul postului.
Deci, după ce aţi aflat aceste sfaturi de la noi, vă rog, care puteţi să postiţi pe cât vă stă în putinţă, să întindeţi această râvnă bună şi vrednică de laudă, deoarece cu cât omul din afară se pierde, cu atât omul dinăuntru se înnoieşte“ (II Corinteni 4,16). Fiindcă postul chinuie trupul si înfrânează poftele necuviincioase, în timp ce face sufletul mai curat. Postul îl înaripează, îl face mai uşor şi mai sprinten. Şi pe fraţii voştri care nu pot din pricina slăbiciunii trupeşti să postească să-i îndemnaţi să nu lase această hrană duhovnicească, învăţându-i şi aducându-le la cunoştinţă cele spuse de noi şi arătându-le că cel care mănâncă şi bea cu măsură nu este nevrednic de această auzire, ci nevrednic este cel nepăsător şi căldicel.
Să le mai spuneţi şi cuvântul apostolului că: „Cel ce ţine ziua, o ţine pentru Domnul; şi cel ce nu ţine ziua, nu o ţine pentru Domnul. Şi cel ce mănâncă pentru Domnul mănâncă, căci mulţumeşte lui Dumnezeu; şi cel ce nu mănâncă pentru Domnul nu mănâncă, şi mulţumeşte lui Dumnezeu“ (Romani 14, 6).
Deci şi cel care posteşte mulţumeşte lui Dumnezeu, pentru că are putere să reziste la oboseala postului, şi cel care mănâncă iar Ii mulţumeşte lui Dumnezeu pentru că prin aceasta nu poate să vatăme deloc mântuirea sufletului, dacă o doreşte. Astfel, Iubitorul de oameni Dumnezeu ne-a arătat atât de multe moduri pe care nu ne este cu putinţă să le înşirăm prin care putem, dacă dorim, să dobândim mai mare îndrăzneală.

                                                              Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Facere 8, E.P.E., 240-244. P.G. 53, pp. 82-83

Leave a reply

required