În Biserica Ortodoxă, pomana sau praznicul pentru cei adormiți își are izvorul în vechile agape din trecut. Termenul de „agape” implică ideea de sacrificiu. Jertfa de pe Cruce a Mântuitorului reprezintă iubirea supremă. Iubirea de Dumnezeu și iubirea față de aproapele sunt coordonatele esențiale ale Bisericii noastre. Prin iubire și milostenie creștinii formează o comunitate aparte. În acest scop există și astăzi tradiția ca după un eveniment (hram, înmormântare, parastas) să se dea de pomană celor săraci mâncare, menținându-se caracterul de mese ale iubirii.
Pomana este un act de milostenie ce se face atât pentru ajutorarea celor vii, cât și pentru sufletul morților. Pomana pentru morți o fac cei rămași dintre rude, pentru a mijloci îndurarea lui Dumnezeu. După înmormântare se sfințește pomana, adică lucrurile ce se dăruiesc celor săraci (mâncare, veșminte, obiecte); slujba specială se numește panihida. Acest ospăț de pomană se dă îndată după înmormântare, apoi se repetă la 3, 9 și 40 de zile, la o jumătate de an, la un an, la 7 ani după moarte, cât și la diferitele momente de pomenire a morților stabilite de Biserică.
Dar în afară de pomana ce se oferă săracilor în numele celui adormit, tot pomană se numește darul ce se face celui în nevoie. Se zice adesea în popor: „mi-am făcut pomană și am dat aceluia…”, în sensul că, din milă pentru cel nevoiaș și totodată ca cerul să primească darul, am mai dat ce aveam de prisos. Sfântul Apostol Pavel cere să facem milostenie din iubire, ceea ce este mult mai demn decât cuvântul „pomană”.
Pomana uneori indică superioritatea celui ce dă. Vechii evrei făceau deosebire între aceste două dăruiri: pomană și milostenie, și aveau două expresii corespunzătoare: „tzedeka” și „gemiluth khasadim”. „Tzedeka” era ofensatoare. În pomana „aruncată” zdrențărosului de la ușa bisericii nu intră sentimentul creștinesc, dar dacă am dat din iubire, nu de ochii oamenilor, să nu ne lăudăm cu cuvântul „pomană”. Evreii în dispreț spuneau „tzedeka”, dar când făceau mila cerută de lege spuneau: „gemiluth khasadim”, ultimul cuvânt având relație cu cuvântul sfințenie. O astfel de milostenie era în înțelesul de caritate, înțeles pe care Apostolul Pavel îl ridică până la înțelegerea de iubire.
Pomana este un act de milostenie pe care-l fac rudeniile în amintirea decedatului, pentru a mijloci îndurarea lui Dumnezeu. După înmormântare se sfințește pomana, săvârșindu-se, în unele regiuni, și o sfeștanie. Pomana se face și în sens de milostenie, pentru ca cei prezenți, în rugăciunile lor, să-și aducă aminte de cel adormit, dar mai ales simbolizează cererea către Dumnezeu spre a ușura păcatele celui răposat.
Pomană pentru pomenirea morților s-a făcut și se va mai face, dar ele trebuie făcute cu simțul măsurii, adică evitate exagerările, devierile de la rostul lor inițial și esențial. De asemenea trebuie să avem grijă cu cine facem pomană, că adesea săracii nu sunt doar cei care stau la ușa Bisericii, ci și bolnavii de prin spitale, vecinii noștri care trebuie cercetați, toți cei aflați în diferite suferințe și neajunsuri. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea „să transpire bănuțul în mâna voastră până ce faceți milostenie”, în sensul că trebuie într-adevăr să-l căutăm pe cel cu adevărat sărac.Pomana trebuie să aibă, în esență, un caracter de rugăciune către Dumnezeu și de pioasă cinstire a memoriei decedaților, să nu fie prilej de trufie pentru urmași.

Olga Greceanu, Mărturie în cuvânt și chip – vocabular al credinței și vieții spirituale, volumul III, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2011, p. 126

Posted in: Articole.
Last Modified: aprilie 16, 2018

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.