S-a vorbit mult despre pocăință ca temei al vieții creștine. Pocăința, această Cenușăreasă a terminologiei bisericești ‒ în general, nimeni nu are mult apetit pentru pocăință, dar avem o strâmbă înțelegere a termenului. Toată terminologia bisericească, duhovnicească trebuie să o reînvățăm, pentru că nu mai vorbim graiul sfinților noștri părinți. Părintele Sofronie Saharov a avut harisma să ne vorbească în graiul cel actual despre înțelepciunea din vechime. Am văzut mereu nevoia de a ne întoarce la terminologia veche. De ce fiecare meserie își are graiul ei specific? Atunci de ce credem că putem să exprimăm toate tainele Bisericii într-un limbaj accesibil tuturor? Trebuie să ne facem noi o datorie din a învăța graiul bisericesc, pentru a înțelege terminologia și a prinde adevăratul înțeles. Noi auzim un cuvânt, dar îl înțelegem în măsura experienței noastre de zi cu zi, care poate să nu fie duhovnicească, și atunci îl înțelegem într-un sens psihic sau chiar trupesc. De exemplu, curăția sufletească, tot ce ne vorbește Sfânta Scriptură ‒ dacă n-ai trăit măcar o clipită de această curăție, nu știi ce este. Avem o idee despre ea, cum știm de apă și săpun, dar de multe ori confundăm lucrurile. Pe mine mă uimește curăția Maicii Domnului, cum poate ea să fie atât de apropiată de femeile care nasc și nu se „scârbește” tocmai ea, care are curăția adevărată? Cer Maicii Domnului să vă împărtășească curăția cea adevărată!
Revenind la pocăință, avem ideea de plâns, de tristețe, de părere de rău. Eu aș desființa termenul de „părere de rău”, aș folosi mai mult căință, durere, pentru că părerea de rău este slabă, este limitată.
Ce este pocăința? Descopăr că pocăința este nimic altceva decât avântul unui suflet de la viața asta biologică ‒ și, de la un punct încolo, plicticoasă ‒, către nețărmurire, către veșnicie. Avântul înseamnă să călătorești undeva, și nu vorbim simbolic. Este o călătorie reală, doar că nu fizică. Pentru a ajunge la Împărăția Cerurilor, la nestricăciune, la sfințenie, la veșnicie, facem o călătorie lăuntrică. Trecând prin anumite experiențe de-a lungul vieții, ajungi să vezi lucruri pe care nu le-ai văzut înainte. Ce înseamnă asta? De unde erai și până unde ai ajuns acum, vezi noi priveliști – iată călătoria lăuntrică, duhovnicească, dar absolut concretă și reală. Ce înseamnă în greacă metanoia, metania? Schimbarea minții ‒ de la experiența pământească, limitată, s-o trecem dincolo.
Ascultarea presupune disciplina, care nu prea atrage pe mulți; ascultarea prin rugăciune, prin atenția la reacția părintelui meu duhovnicesc prin graiul căruia îmi vorbește Dumnezeu mie, dezvoltarea auzului duhovnicesc, pentru a ajunge să deslușim când ne vorbește Dumnezeu și când ne vorbește „glasul străinului” (vezi Capitolul 10 din Evanghelia lui Ioan, despre glasul Bunului Păstor și glasul străinului).
Plânsul, durerea sunt primele elemente, căci avântul către cele veșnice se poticnește de cele din trecut, de păcate, de patimile care nu ne lasă să avansăm. Doamne, cum să trec de bariera asta, de zidul ăsta de beton prin care nu văd nimic, de peretele prin care nu pot să trec? Există plânsuri și plânsuri, nu oricare plâns este cel drept. Există plâns psihic, stârnit de evenimente exterioare, care nu e de folos. Plânsul duhovnicesc este un efect al gustării din dragostea cea smerită a lui Dumnezeu. S-a vorbit și de emoții. Emoția este la nivel psihic, sufletesc, dar există echivalentul duhovnicesc al emoției, când sufletul este mișcat lăuntric: străpungerea inimii. Aveam în vechime cuvântul umilință, al cărui înțeles s-a deformat între timp, de la sensul originar al cuvintelor umilenie (în slavonă), katanixis (în greacă): o străpungere a inimii de către harul dumnezeiesc care înmoaie inima de frumusețea harului dumnezeiesc. Sufletul este așa de adânc mișcat, încât izbucnește în lacrimi, văzând barierele păcatelor și patimilor, este așa de străpuns de durerea că acestea îl lipsesc de ceva atât de minunat, încât  fiind mișcat lăuntric de această dulceață, varsă sumedenie de lacrimi care vin din dragostea de Dumnezeu. Unde nu este dragoste de Dumnezeu, lacrimile nu vor curge, și este vorba de acea dragoste care nu se poate împlini, care nu poate ajunge la Cel Iubit. Această stare este exact ca starea psihică, din paralel, dar poartă o altă calitate, o altă energie, o altă terminologie.
Am căutat să înțeleg adevăratul înțeles și cuprins al cuvintelor și asta a schimbat multe în viața mea ‒ din păcate încă nu destul, dar este o călătorie. Mântuirea este o scară cu zece trepte. Fiecare știm unde suntem pe scara asta. Să ne ajute Dumnezeu să punem piciorul pe prima treaptă și pe următoarea treaptă și să ne ajute Dumnezeu să ajungem pe treapta a zecea, ca să ne întoarcem la Dumnezeu, la Care n-am fost niciodată, dar să ne întoarcem totuși ‒ cu Dumnezeu toate sunt paradoxuri! Aceasta este calea – adevărata călătorie a pocăinței le vindecă pe toate. Ce vedeți nevindecat, și toate durerile prin care treceți, vor fi răscumpărate de Dumnezeu, numai El știe când și cum, eu n-am de unde să știu asta, pentru că nu sunt Dumnezeu sau… nu sunt încă.

                                                                                        Părintele Rafail Noica, în cadrul Colocviului Întâlnirea cu Duhovnicul

Leave a reply

required