Sfântul Grigorie Palama spune că plânsul este de două feluri: plânsul minţii, adică întristarea din inimă pentru păcatele noastre, fără lacrimi în ochi, aşa cum avea fiul cel risipitor, care zicea: „Câţi argaţi ai Tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier de foame…” (Luca 15, 17); şi plânsul cu lacrimi, al doilea fel de plâns, mult mai înalt, care izvorăşte din întristarea minţii şi a inimii pentru păcatele noastre. Toţi dumnezeiştii părinţi spun la fel: că lacrimile la rugăciune sunt un dar al lui Dumnezeu, că foarte greu se câştigă şi foarte uşor se pierd. Cei mai mari duşmani ai plânsului şi lacrimilor sunt: slăbirea credinţei, lenevirea la rugăciune, lăcomia pântecelui, beţia, râsul, trândăvia, multa vorbire şi mai ales slava deşartă.
Când fiul risipitor cugeta cu durere în inimă la casa Tatălui său, avea plânsul cel dintâi, al minţii; iar când s-a întors la Tatăl său şi i-a spus: Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău (Luca 15, 18-19), atunci fiul cel pierdul a dobândit plânsul cel de-al doilea, al lacrimilor din inimă.
Arhimandrit Ilie Cleopa, Ne vorbește Părintele Cleopa, ediția a 2-a, vol. 5, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004, p. 61