Vremea Sfântului şi Marelui Post ne pre­­găteşte acum pentru Sfintele Pă­ti­miri ale lui Hristos. Fiecare zi, prin încărcătura duhov­ni­cească şi prin lumina Evan­ghe­liei, ne conduce la cunoaştere şi des­pă­timire. Aceasta e măsura de­pli­nătăţii lui Hristos, e mă­sura bărbatului desăvârşit (Efeseni 4, 13). Cunoaşterea şi despăti­mirea! Prin ele nu ne mai privim prin realizările noastre, ci prin asumarea suferinţei şi a dragostei lui Hristos.

După ce am primit tainica învăţătură a Dreptului Iosif, roditor în virtutea credinţei şi a dragostei de Dumnezeu, precum şi a pildei nerodirii nefericitului smochin, în Sfânta şi Marea zi de Marţi descoperim cât de uşor putem deveni din atenţi şi lucrători, nebuni şi pierduţi pentru întreaga noapte a veşniciei. Mântuitorul Iisus Hristos ros­teşte Pilda fecioarelor într-un mo­ment important pentru poporul evreu, aflându-se în cuvântarea eshatologică, alături de parabola talanţilor, drept pilonii pe care se va sprijini Judecata de Apoi. Care este le­gă­tura dintre această Judecată şi Sfintele Pătimiri ale lui Hris­tos? La cea dintâi judecată, a oamenilor, a fost acuzat şi răstignit Dum­nezeu, pentru ca la cea din urmă, finală şi definitivă, să fie măsurat şi mântuit omul, după propria lucrare, de către Dumnezeu. Pilda aceasta ne este foarte cunoscută, atunci când este citită în cadrul celor 7 pericope evanghelice, la Sfântul Maslu, Taina restaurării noastre dihotomice, trupeşti şi sufleteşti. Poate că nu conştientizăm îndeajuns această slujire liturgică în frumuseţea ei, decât atunci când ochii ne sunt plini de lacrimi pentru suferinţa noastră şi a celor din jur. Mulţi descoperă Sfânta Taină a Maslului doar la vremea sufe­rin­ţei, mai ales a suferinţei trupeşti. Realitatea vieţii ne determină să ne îngrijim nu doar de trup, ci şi de suflet. Tocmai de aceea, în această vreme când Sfintele şi Mântuitoarele Păti­miri ale lui Hristos ne copleşesc din cauza slăbiciunii şi duplicităţii oamenilor, dar şi prin iubirea până la jertfă a lui Dum­nezeu, suntem chemaţi să vedem ce am făcut cu sufletul în această anticameră a Împă­răţiei.

Fecioarele erau virtuoase prin păstrarea curăţeniei tru­peşti. Cât de greu a fost dintotdeauna să fii curat trupeşte, dar mai ales azi, ce lucrare încercată! Însă această lucrare nu e totul. Virtuţile fundamentale sunt copleşite doar de credinţă, de nădejde şi de dragoste (I Corinteni 13, 13). În Duminica a 4-a din acest Sfânt şi Mare Post, Cuviosul Ioan Scărarul ne-a pus dinainte metodele şi ispitele urcării spre Hristos. Virtuţile sunt analizate ca trepte pe care să păşim, atenţi şi deli­caţi, ca nişte fecioare virtuoase. Toate treptele sunt importante şi nu le putem neglija.  Dacă nu le urmăm cu râvnă, riscăm să ne poticnim. Lucrarea noastră însă trebuie să se dovedească mai puternică decât ispita dia­volului. Cel mai adesea cădem pentru că diavolul ne găseşte slăbiţi, pentru că noi nu ne întrarmăm cu toate armele luptei duhovniceşti (Efeseni 6, 16-17).

Vă îndemn să ne oprim preţ de o clipă la minunata repre­zentare a Scării Sfântului Ioan Si­naitul, de la Mănăstirea Su­ceviţa. Tabloul este foarte bogat şi copleşitor. Totul este bine gândit, nimic nu este lăsat la voia întâmplării, de parcă autorii doreau să ne aşeze direct în faţa luptei noastre pentru dobândirea încununării. Dacă în partea dreaptă a scării pe care urcă mulţi asceţi sunt cete îngereşti rugătoare şi slujitoare – pentru că stau cu mâinile întinse spre slujire -, pe partea din stânga scării, mai exact dedesubtul ei, sunt demonii care ispitesc nevoitorii virtuoşi care caută spre Hristos. Toţi urcă, iar Domnul îi aşteaptă la capătul scării, cu porţile Împărăţiei Sale larg deschise. Toţi trăiesc feciorelnic şi virtuos, iar îngerii le pregătesc cununi. Toţi ard din candelele faptelor pentru a se regăsi pe calea Mirelui. Din păcate, unii se prăbuşesc, fiind traşi în abisul întunecat de către vrăjmaşii mântuirii. Cad aceia care se află la începutul urcu­şului, dar şi cei avansaţi. Se poate cădea oricând, pentru că lupta nu e încheiată.

Foarte mulţi din cei care privim la fresca exterioară  de pe  faţada de nord a bisericii Mănăstirii Suceviţa observăm că scara are treptele însemnate cu numele virtuţilor amintite de Sfântul Ioan Scărarul, fiind numerotate chiar de două ori. Pe partea dreaptă a scării sunt numerotate, de jos în sus, virtuţile pe care trebuie să le cultivăm pentru mântuire, plecând de la 1 şi până la 30. E firesc, ne gândim că e nevoie să te naşti pentru a putea trăi, că e nevoie să mănânci pentru a putea munci, pentru că e nevoie să te îngrijeşti pe tine pentru a-i putea îngriji pe ceilalţi. Cu toate acestea, în logica duhovnicească lucrurile stau într-o altă ipostază. Pe partea stângă a scării, de sus de lângă Hristos, Care ţine în mână sulul pe care scrie „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împo­văraţi“ (Matei 11,28), treptele sunt numerotate de sus în jos, începând cu treapta întâi. Dacă la Sfântul Ioan Scărarul ultima treaptă a monahului pentru a ajunge la Dumnezeu este dra­gostea, la Dumnezeu aceasta este prima.

Dumnezeu face primul pas către noi, iar dragostea Lui, din care trebuie să ne hrănim noi, este cea care nu ne judecă, ci ne smulge din pierzanie. Foarte evi­dentă este iubirea divină în această scenă. Hristos, Noul Adam, îl prinde de încheietura mâinii pe nevoitorul care încă nu trecuse de treapta nepă­ti­mirii, dar care îşi întinde mâinile către El. De încheietură îl prinde Hristos pe ascet, precum pe Adam cel vechi în icoana Învierii Sale. Feciorelnicul nu terminase de parcurs ulti­mele trepte, dar Dumnezeu depăşeşte timpul, văzând lucrarea şi osteneala, credinţa şi iubirea celor care s-au apropiat de El, împărtăşind iubirea Sa nemărginită doar celor care răspund iubirii Sale jertfelnice şi neschimbătoare.

În această minunată frescă din Bucovina ni se mai arată că ultimul călugăr care cade de pe scară se afla pe ultima treaptă. Ne uimeşte şi ne înspăimântă căderea lui. E tras de diavol, dar este şi împuns în inimă de Arhanghelul Gavriil, pentru că nu a iubit până la capăt. Suliţa Arhistrategului binevestitor al mântuirii noastre are vârful în formă de trident, exprimând astfel iubirea Preasfintei Treimi. Nevoitorul agăţat cu picioarele de scară, aproape de treapta ultimă a iubirii, va că­dea în prăpastie nu pentru că nu a crezut, ci pentru că nu a iubit pentru cât a fost iubit. ­A primit totul şi i s-a cerut totul! ­L-a privit pe Dumnezeu de aproape şi a căzut fiind despărţit de lipsa dragostei, care pe toate le crede, le rabdă şi le suferă.

Pilda fecioarelor ne duce dincolo de această vreme sfântă a Pătimirilor Domnului, către propria noastră restaurare. Toţi suntem pe calea mântuirii, în urcuşul luminos spre Împărăţia cerească a Mirelui Vieţii. Vir­tuţile trebuie să le lucrăm în dragoste, nu în perfecţionarea noastră umană, ci în iubirea roditoare a Treimii. Astfel, pri­veghind, vom fi aflaţi purtând untdelemnul curat al arderii noastre duhovniceşti, fiind prinşi de încheietura mâinii şi traşi de Mirele Hristos la nunta cea de taină, întru bucuria cea nespusă a celor ce văd veselia feţei Sale. Cântarea De­niilor, Iată Mirele vine, repetată în această perioadă, e semnul stăruirii în gândul cel bun că noi spre Dumnezeu urcăm, pe Dum­nezeu Îl aşteptăm, că noaptea e aproape pentru toţi, dar mai ales că Iubirea dumne­zeiască ne ajută să devenim ceea ce nu putem noi singuri şi să ne oferim ca daruri pentru toate darurile primite.

                                                                                                                                                 www.ziarulllumina.ro

Posted in: Articole.
Last Modified: aprilie 26, 2016

Leave a reply

required