Pilda despre fiul risipitor, pe care am ascultat-o în Evanghelia de astăzi, este, poate, istoria vie a nu puţini dintre noi, cei ce suntem aici de faţă. Aduceţi-vă aminte de Postul Mare din anul trecut! Ce serioşi ne făcuserăm, cum începusem să ne pregătim pentru Sfânta împărtăşanie, cum ne pocăiam, primeam dezlegare şi ne împărtăşeam cu Sfintele lui Hristos Taine. Pentru pocăinţă şi făgăduinţă noastră de a ne îndrepta viaţa, Părintele Ceresc ne-a dat partea moştenirii noastre de har care a judecat bunătatea Lui că ni se cuvine.
Ce bine ne era în casa liniştită şi luminoasă a Tatălui Ceresc! Dar iată că a venit primăvara, au început distracţiile şi plăcerile. Luarea-aminte s-a împrăştiat, şi râvna duhului se tot stingea. După aceea a urmat o cădere – la început, poate, neaşteptată; în urma ei – a doua, a treia şi aşa mai departe. Sufletul s-a învârtoşat; gândurile s-au întunecat; simţămintele şi dorinţele au devenit grosolane. Şi acum puţini sunt, oare, care se aseamănă deplin cu fiul risipitor, ce sărăcise şi murea de foame?
Dar dacă am urmat fiului risipitor în cădere, să avem râvna a-i urma şi în [ridicare]. Am cheltuit, la fel ca el, moştenirea noastră harica; să ne grăbim acum, tot la fel ca el, a ne întoarce din nou în braţele Părintelui Ceresc, care întotdeauna sunt deschise pentru a ne primi. Tocmai asta este menirea Postului Mare care se apropie. Iar pilda fiului risipitor se citeşte acum ca să ne amintească la bună vreme care este lucrarea postului şi să nască în noi aplecarea [dispoziţia] de a croi în mintea noastră întregul drum pe care ne întoarcem la Domnul, de Care ne-am îndepărtat.
Să învăţăm, deci, aceasta de la fiul risipitor. Cu ce a început calea întoarsă a fiului risipitor la tatăl său? Cu faptul că şi-a venit în sine. Acesta este pentru toţi primul pas în mişcarea de la păcat către Dumnezeu; se poate spune că încă nici nu este pas, ci numai începutul mergerii, punctul de plecare. Păcatul cufundă sufletul în somnul uitării de sine, al nesimţirii şi al nepăsării. Şi păcătosul doarme adânc! Pe adormit trebuie să îl scoale cineva ca el să se ridice şi să umble: ei bine, şi păcătosul trebuie deşteptat din aţipirea păcatului, pentru că, deşteptându-se, să vadă primejdia şi să ajungă la hotărârea de a se scula şi a merge la Domnul. Tocmai în acest scop se aud de pretutindeni dimprejurul nostru glasuri îndemnătoare. Şi conştiinţă, şi cuvântul lui Dumnezeu, şi cuvântul Părinţilor, şi rânduiala Sfintei Biserici, şi rânduiala zidirii lui Dumnezeu, şi împrejurările fericite, şi împrejurările nefericite – totul îl trezeşte pe păcătosul adormit, totul îi spune: „Scoală-te, cela ce dormi! Scoală-te, şi te va lumina Hristos!“ Ce altceva ne va spune postul, ce altceva ne vor spune măreţele cântări şi citiri ale Postului, ce altceva ne va spune însăşi Evanghelia de azi decât acelaşi cuvânt: „Scoală-te, cela ce dormi, şi învie din morţi!”?
Cel care dă imbold este, de fapt, Duhul lui Dumnezeu, care pătrunde până la duhul omenesc. Este nevoie, însă, ca şi noi să ne scuturăm şi să ne silim pe noi înşine, căci fără voia noastră nici Duhul lui Dumnezeu nu va lucra nimic în noi. Roagă-te Domnului şi cere-I să îţi dea imbold – dar nu sta nici tu cu capul în pământ şi mâinile încrucişate; stârneşte şi tu în tine însuţi duhul grijii de mântuirea ta şi de slava lui Dumnezeu. Trebuie să lucrezi împotriva a ceea ce făcea cu tine păcatul. Când se lăsă o ceaţă deasă, ascunde toate lucrurile de ochii noştri: la fel este şi cu păcatul, care pune văl peste val pe ochii minţii noastre şi ascunde de ea toate lucrurile pe care este datoare să le vadă neîncetat şi să umble cu ochii la ele.
Duhul nostru este zidit pentru Dumnezeu şi pentru dumnezeiasca rânduială a lucrurilor, în contemplarea căreia trebuie să petreacă, umblând şi lucrând în ea că într-o atmosferă a sa.
Dumnezeu, Cel în Treime închinat, Care a făcut lumea şi poartă grijă de ea, ne mântuieşte în Domnul Iisus Hristos prin harul Sfântului Duh, în Sfânta Sa Biserică, pentru credinţa şi vieţuirea după îndreptarul credinţei, curăţindu-ne în această viaţă pentru că, după ce ne vom fi ostenit aici puţin, să ne odihnească în cealaltă viaţă cu odihna veşnică”.
Iată rânduială dumnezeiască! Tocmai în această rânduială dumnezeiască este dator să petreacă prin luare-aminte duhul nostru, ca să trăiască şi să lucreze potrivit ei. Însă păcatul, venind, smulge toate acestea din luarea noastră aminte şi o atrage într-o rânduială a lucrurilor cu totul potrivnică, în care Dumnezeu este uitat, este uitată iconomia harica, sunt uitate moartea, viaţa viitoare şi dreapta răsplătire pentru faptele fiecăruia, în care se văd doar bunătăţile de faţă şi viaţa simţurilor, viaţă care nu îşi aşteaptă sfârşitul. Şi iată că tocmai în această ceată se pogoară raza harului dumnezeiesc ca să-l trezească pe păcătos, să înlăture orbirea de pe ochii lui şi, ca şi cum l-ar lua de mână, să-l scoată la lumina înţelegerii rânduielii lui Dumnezeu. Tu însă, care cunoşti această rânduială, apucă-te şi tu pe loc de lucru. Adună-ţi luarea-aminte şi treci prin această rânduială – prin toată, de la început şi până la sfârşit. Adu-ţi aminte cum Dumnezeu, Care toate le-a făcut prin cuvântul Său, te-a deosebit de celelalte făpturi şi te-a cinstit cu chipul Său; cum ai căzut şi L-ai mâniat pe Dumnezeu, şi cum ai fost pedepsit cu izgonirea din rai; cum Dumnezeu, milostivindu-Se de tine, a făgăduit să trimită Mântuitor; cum a venit Domnul şi Mântuitorul şi te-a mântuit prin moartea Sa pe cruce; cum ţi-a dăruit harul Sfântului Duh, şi celelalte; cum tu ai călcat în picioare toate acestea prin viaţă nepăsătoare şi nelegiuita; cum de la o zi la altă te aşteaptă moartea, iar după moarte – judecată şi răsplătirea după faptele tale cele rele. Treci cu mintea ta prin toată această rânduială – şi nu numai să treci, ci să şi faci ceea ai văzut trecând prin ea, atât cât îţi ajung puterile şi timpul. Dacă vei face astfel cu osârdie, poate că în inima ta se va însămânţa frică pentru tine însuţi, iar odată cu aceasta şi grijă pentru mântuirea ta. Acest simţământ, născându-se, va face să se încordeze puterile tale duhovniceşti slăbite în urma lenevirii şi va naşte nu numai gânduri, ci şi dorinţa de a înceta, în sfârşit, să te mai tăvăleşti în păcat şi de a te întoarce la Domnul.
Iată, tocmai asta înseamnă a îţi veni în sine, altfel spus a te deştepta din somnul păcatului: a intra prin luare-aminte, înţelegere şi simţire, în rânduiala cea dumnezeiască, şi prin aceasta a simţi primejdia rămânerii în păcat, a căpăta grijă de a ieşi din ea.
Ce a spus tânărul dezmăţat când şi-a venit în sine? „Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier de foame?” Altfel spus: „Ce bine e la tatăl meu, şi ce rău e de mine, care am fugit de la tata! Ce luminoasă, mângâietoare şi fericită e dumnezeiasca rânduială şi vieţuirea în ea, care mi-a fost menită; şi ce rău e de mine, care trăiesc în păcat, care de capul meu am ieşit din această rânduială şi m-am înstrăinat de ea! Dar ce nevoie am să uneltesc singur împotriva mea şi să mă duc la pierzare singur? Sculându-mă, voi merge! Voi lepăda păcatul şi voi începe să trăiesc după rânduiala lui Dumnezeu!”
Sculându-mă, voi merge” – acesta e al doilea pas în mersul de la păcat la Dumnezeu. La primul pas, păcătosul ajunge doar la gândul şi la dorinţa de a lăsa păcatul, iar aici se hotărăşte cu adevărat să-l lase. La primul pas de-abia s-a trezit din somnul păcatului, iar aici se scoală şi vrea să meargă. Cel ce a fost trezit poate să adoarmă la loc, fără să se fi sculat. E câte unul care e trezit şi îndată adoarme Ia loc; iar e trezit, şi iar adoarme. Altul se trezeşte şi ştie că trebuie să se scoale, însă continua să zacă – nici nu doarme, nici nu se scoală. Acelaşi lucru se repetă, în felurite chipuri, şi în viaţa duhovnicească. Păcătosul se trezeşte şi iarăşi se lasă să cadă în somnul nepăsării, iarăşi se trezeşte şi iarăşi aţipeşte. Altul simte nevoia de a lăsa păcatul, dar tot rămâne în păcat, ca şi cum n-ar avea curaj să se rupă de el.
Iată pricina pentru care nici după ce am văzut şi am simţit neapărată nevoie de a ne îndrepta şi schimbă viaţa nu trebuie să credem că totul a fost deja făcut. Nu! Trebuie să mai stârnim în noi hotărârea încordată de a o rupe îndată cu păcatul şi cu toată rânduiala vieţii păcătoase, şi de a începe să vieţuim respectând toate condiţiile, pe care le-am conştientizat, ale vieţii plăcute lui Dumnezeu. Aici se săvârşeşte o cotitură în voinţa noastră, după care ea nu mai vrea păcatul, se îngreţoşează de el, se fereşte de el; şi, dimpotrivă, se încordează să iubească şi să facă doar binele, ceea ce e plăcut lui Dumnezeu.
Cum se săvârşeşte aceasta cotitură este greu de spus limpede. Ea are loc în „Sfânta Sfintelor” duhului nostru, în chip ascuns şi tainic – precum ascunşi sunt toţi germenii vieţii. Şi aici, ca şi la primul pas, harul săvârşeşte totul – dar, iarăşi, nu fără noi. Cum şi ce face harul? O, dar cine poate cerceta rânduielile lui preaînţelepte? Însă vom lămuri pe scurt ceea ce trebuie să facem noi.
A venit gândul la mântuire; ai simţit primejdia rămânerii în păcat, te-ai hotărât să te îndrepţi: ia seama să nu pierzi aceste mişcări ale sufletului tău, lăsându-le să treacă fără a le fi băgat în seamă! Acesta e un dar al harului: nu îl dispreţui şi nu-l respinge. Ceea ce ţi se insufla să faci nu amâna pe mâine. Chiar astăzi intra înăuntrul tău şi începe să socoteşti şi să chibzuieşti tot ce se cuvine, potrivit insuflării primite, să faci cu tine şi pentru tine. După aceea, începe să umbli după rânduiala în care se sălăşluieşte şi se aprinde harul biruitor: păzeşte postul, mergi la biserică, fă milostenie, încetează pentru o vreme treburile şi grijile lumeşti, însingurează-te, citeşte dacă poţi, cugetă la cele dumnezeieşti: şi, lucrul cel mai însemnat, roagă-te – roagă-te cu mintea şi cu inima ta şi cazi la Domnul, cerându-i cu durere să-ţi dăruiască ajutor ca să te birui pe tine însuţi. Dacă vei face acest lucru cu toată sinceritatea, în cele din urmă va căuta Domnul spre cererea ta, te va umbri cu harul Său, va despietri inima ta şi îţi va da putere ca să frângi încăpăţânarea voii tale. Sunt multe legături care nu îngăduie sufletului să se ridice şi să meargă la Domnul, în afară de patimile şi aplecările păcătoase, rânduiala vieţii exterioare, lumeşti, care s-a închegat sub înrâurirea păcatului, obiceiurile, relaţiile, frică pentru viaţă şi bunăstarea ta alcătuiesc o închisoare cu pereţi tari, în care se chinuie sufletul păcătos! Însă toate acestea se topesc de focul harului dumnezeiesc. În acea clipă, omul aduce totul jertfă lui Dumnezeu şi este gata de orice, până la a-şi da viaţă, numai că Dumnezeu să-l ierte şi să-l primească la Sine fie chiar că pe ultimul dintre toţi cei ce lucrează în casa Lui. Ceea ce a spus fiul risipitor spune şi fiecare om care se întoarce cu hotărâre la Dumnezeu: „Părinte! Am greşit la cer şi înaintea Ta, şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău: fă-mă că pe cel din urmă dintre argaţii Tăi!”
Momentul hotărârii este momentul cel mai important al întoarcerii. Ceea ce urmează după aceea este deja împlinirea a ceea ce îşi pune omul în minte în acel moment să facă. Dacă fiul risipitor n-ar fi ajuns la această hotărâre, nu ar fi mers la tatăl său – şi nemergând la el, nu i-ar fi rămas decât să se vaite de sărăcia şi de foamea sa, şi împăcându-se cu starea sa amărâtă ar fi rămas în ea pentru totdeauna. Dar iată că Domnul i-a ajutat: el s-a sculat şi a mers la tatăl său, i-a spus ceea ce plănuise să îi spună – şi a fost întâmpinat cu milostivire, iertat, îmbrăcat, încălţat, săturat, primit iarăşi ca fiu. Şi a fost bucurie mare în toată casa!
Iată sfârşitul hotărârii fiului risipitor de a se întoarce la tatăl său. În întoarcerea păcătosului, tot ce se înţelege prin acest nume de „întoarcere” se împlineşte atunci când el, hotărându-se să se îndrepte, mărturiseşte păcatele sale şi, primind dezlegare de la părintele duhovnicesc şi iertare de la Domnul, se împărtăşeşte cu Sfintele, Preacuratele şi de viaţă Făcătoarele lui Hristos Taine, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. Şi asta e urmarea hotărârii păcătosului de a merge la Domnul – însă nu este un adaos la lucrarea întoarcerii, ci este împlinirea lui neapărat trebuincioasă, este pecetluirea a ceea ce s-a format în inimă în minutele când hotărârea a fost luată. Amintesc de lucrul acesta ca nu cumva să se gândească cineva că s-ar putea mărgini doar la întoarcerea lăuntrică la Domnul, depărtându-se de Dumnezeieştile Taine. O astfel de întoarcere nu este de nădejde şi nu va duce la nimic bun.
Dacă fierarul, după ce a făcut cum trebuie cuţitul, nu îl căleşte, cuţitul rămâne moale şi bun de nimic. La fel şi omul care s-a hotărât să lase păcatul şi să înceapă a lucra Domnului, dacă nu primeşte spovedania şi Sfânta împărtăşanie, nu are putere şi bărbăţie să facă nici un lucru bun: se moleşeşte, pierde prilejurile de a face binele şi mai întotdeauna se lasă biruit de piedici: iar asta înseamnă aproape acelaşi lucru cu a rămâne în starea dinainte sau a rămâne la jumătatea drumului. Cel care s-a hotărât, acela s-a şi sculat. Însă, precum cei care s-au sculat se îmbrăca şi se pregătesc de treburile lor, şi cel ce s-a hotărât să lase păcatul şi să meargă la Dumnezeu trebuie să se îmbrace şi să se înarmeze cu harul spovedaniei şi al Sfintei împărtăşanii, ca să iasă la lucrarea slujirii lui Dumnezeu şi a mântuirii cu putere, înzestrat cu armele cuvenite. Atunci când trece noaptea şi se face zi, omul „iese la lucrul său şi la lucrarea sa până seara”; de asemenea, atunci când trece noaptea păcatului şi răsare în suflet ziua harului întru Hristos Iisus, cel ce a primit har iese la lucrarea sa şi lucrează până ce vine seara vieţii sale, Domnul ajutând şi întărind bunele lui planuri cu bunăvoinţă şi binecuvântarea Sa.
Astfel e, fraţilor, calea întoarcerii de la păcat la Dumnezeu şi la slujirea lui Dumnezeu! Deci scoală-te, cela ce dormi, şi învie din morţi, şi te va lumina Hristos! Dacă ţi-e greu acum, pregăteşte-te, cel puţin, de post, la începutul căruia apostolul va grăi către tine: „Iată, acum este vremea bineprimită! Iată, acum este ziua mântuirii!”
                                                                                                                   Sfântul Teofan Zăvorâtul 16 februarie 1864

Leave a reply

required