Ce se întâmplă în realitate în mintea şi sufletul celui internat într-un spital psihiatric şi care crede despre sine că este Hristos, cu adolescentul care ajunge la şcoala de corecţie pentru că a furat zeci de autoturisme, cu femeia ce este chinuită de dureri de cap cumplite, cu elevul ce refuză să înveţe, deranjând clasa cu crize de furie, cu un anumit angajat ce ratează o avansare importantă pentru că îi este frică să zboare cu avionul sau cu şoferul de autobuz care şi-a pierdut dintr-o dată capul, angajând autobuzul cu cei 50 de pasageri într-o cursă periculoasă şi lăsându-i la zeci de kilometri depărtare de destinaţia lor?
Aceste comportamente cu totul diferite sunt indiciile unor probleme psihiatrice la fel de diferite, pretându-se la o mulţime de interpretări ori explicaţii, sau poate că sunt manifestările unei dificultăţi subiective fundamentale? Experienţa clinică ne arată că, indiferent de modul prin care cineva ce necesită ajutor psihiatric sau psihoterapeutic îşi exteriorizează o anumită problemă interioară, are în realitate o dificultate fundamentală în a-şi face cunoscute şi acoperi nevoile sale esenţiale. Seriozitatea unui simptom reflectă măsura neputinţei cuiva în a-şi satisface nevoile proprii. Nimeni nu poate spune cu precizie de ce o anumită problemă nerezolvată se poate manifesta la cineva printr-un ulcer la stomac, în timp ce, la altul, printr-o teamă de a urca în ascensor şi că, indiferent de simptom, el ajunge să dispară atunci când nevoile persoanei sunt împlinite suficient.
Mai mult decât atât, trebuie să se înţeleagă că problema psihiatrică nu stă numai în manifestarea incapacităţii unui om de a-şi satisface nevoile personale, oricât ne-ar părea de greşit şi de absurd comportamentul lui, ci şi în faptul că, pentru cel în cauză, acest comportament are sens şi valoare. Atitudinea respectivă (incriminată) constituie ceea ce persoana în cauză poate face mai bun atunci când este chinuită şi indispusă; ea nu este decât încercarea de a rezolva o problemă fundamentală, specifică tuturor indivizilor tulburaţi psihic, care rezidă în incapacitatea de a-şi împlini nevoile.
Indiferent de comportamentul pe care-l adoptă, toate persoanele tulburate psihic au o trăsătură comună în încercarea lor nereuşită de a-şi satisface nevoile. Ei refuză mai mult sau mai puţin realitatea lumii ce îi înconjoară. Unii încalcă legea, refuzând normele sociale. Alţii cred că vecinii lor complotează împotriva lor, refuzând să respingă netemeinicia unei astfel de bănuieli. Unii se tem de locurile foarte frecventate, de locurile închise, de aeroplane sau de ascensoare, însă recunosc fără dificultate caracterul iraţional al fobiilor lor. Fie că este vorba de un refuz concret, fie că avem de-a face cu un refuz total al întregii realităţi din partea unui bolnav psihic spitalizat, trebuie ţinut cont de faptul că respingerea unei părţi sau a întregii realităţi este caracteristica tuturor indivizilor deranjaţi psihic.
Terapia va fi încununată de succes atunci când persoanele respective vor fi destul de întărite, încât să nu mai fugă de lumea reală, recunoscând nu doar că realitatea există, ci şi faptul că împlinirea nevoilor lor trebuie să aibă loc în cadrul ei.
Acea terapie care-i direcţionează pe cei tulburaşi psihic la o confruntare directă cu realitatea, cu concepţiile ce îi sunt proprii, mai mult sau mai puţin palpabile, este bine orientată. Ea poate fi numită psihoterapie centrată pe responsabilitate.
Desigur că nu este suficient ca un om deranjat psihic să fie ajutat să întâlnească la modul simplu realitatea stând fată în fată cu ea, ci va trebui de asemenea să înveţe cum să-şi împlinească nevoile. Când o astfel de persoană încerca înainte să-şi împlinească nevoile în lumea reală şi se întâmpla să dea greş, ajungea s-o respingă şi să nu mai încerce nimic în acest sens, comportându-se ca şi cum lumea reală nu ar exista sau dispreţuind explicit existenţa ei. Un psihotic care trăieşte în propria sa lume şi un adolescent care încalcă repetat legea sunt exemple comune pentru aceste două situaţii. Chiar şi cineva cu ulcer la stomac care pare să abordeze cu hotărâre realitatea poate constata, cugetând puţin, că încearcă să facă mai multe lucruri decât îi sunt în putere, refuzând şi el în acest fel o realitate care ţine de limitele sale omeneşti, ulcerul nefiind decât o reacţie a stomacului său la forţarea unor legi ale naturii sale omeneşti limitate. Acesta este motivul pentru care terapeutul ce este chemat să aplice terapia în vederea orientării pacientului spre o acceptare a realităţii trebuie să aibă în vedere şi felul în care îl poate ajuta pe cel tratat să-şi împlinească nevoile în lumea reală, încât să nu mai aibă în viitor tendinţa de a refuza existenţa ei.
Părintele Filothei Faros, Mitul bolii psihice, Editura Egumeniţa