La 30 iulie 2007 trecea din această viaţă în veşnicie Întâistătătorul de atunci al Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhul Teoctist. Au trecut şapte ani, dar în memoria celor care l-au cunoscut, figura ierarhului blând şi luminos a rămas încă vie. O mărturisesc mulţimea florilor de la mormântul său din Catedrala Patriarhală şi nu doar atât. Pentru cei care l-au ştiut, dar mai ales pentru cei care nu l-au cunoscut deloc, interviul de faţă reprezintă o scurtă întâlnire cu cineva pentru care satul unde s-a născut şi biserica sunt lucrurile cele mai dragi din lume.

Părinte Patriarh, ce vă amintiţi de satul natal Tocileni din vremea copilăriei dumneavoastră?

Am asemuit satul acesta, Tocileni, cu un fel de instituţie bisericească şi cu înţelepţii lui, centrul fiindu-i biserica cu clopotul ei şi ţarinile noastre de jur împrejur, care constituiau nu numai puncte de proprietăţi ale diferiţilor locuitori, dar şi ca nume. Pentru mine personal, erau ca şi cum ai merge într-o ţară străină fiindcă, având avantajul de a fi mulţi în familie, trebuia ca fiecare să îndeplinească un rost în familie, iar eu mergeam adesea cu mioarele şi prin alte locuri. Puritatea şi frumuseţea negrăită a satului meu mi-au rămas model de lucrare creştină. La biserică se mergea în mod firesc, dintr-o nevoie care izvora în mod natural din sufletele noastre. Momentele cele mai vii ale copilăriei mele le păstrez în ambianţa satului meu de poveste, alături de tovarăşii de joacă, de vecini şi scumpa mea familie de care mă leagă şi astăzi fire nevăzute. Îmi amintesc că mergând la biserică, având doar doi ani şi jumătate, eram purtat în braţe de sora mea mai mare, Ileana. Şi era la noi un frumos obicei, o lege nescrisă a satului, de a cere celor mai mari iertare înainte de merge la biserică. Astfel, purtându-mă în braţele sale, Ileana s-a aplecat peste un gard de stuf pentru a cere iertare tatălui meu aflat dincolo, într-o grădiniţă. „Iartă-mă, tătuţă, căci mergem la biserică!“, şi s-a plecat împreună cu mine, făcând gestul de iertare înainte de a porni către biserică. Păstrez cu emoţie imaginea aceasta şi imaginea bisericii de atunci. Când peste ani am restaurat biserica de acolo şi am consolidat-o, sfinţind-o mai apoi în sobor, mi s-a părut dintr-odată mică. Atunci era un fel de catedrală unde stăteam noi, copiii. Aşadar, un sat aidoma unei mănăstiri, unde, deşi existau familii, era o adevărată mănăstire unde se păstrau legile morale foarte frumos: plângeau împreună, se îndurerau împreună când murea cineva, dar se şi bucurau împreună. Deci, satul era ca o adevărată familie în care se păstrau puritatea şi valorile morale, astfel încât pentru mine nu a fost o deosebire atât de mare între sat şi mănăstire. În schitul în care am intrat eu era aceeaşi muncă, acelaşi ritm de viaţă, însă mult mai organizat la schit. Satul constituia un stup de virtuţi, de frumuseţi morale şi de datini foarte frumoase. L-am preţuit şi îl voi preţui întotdeauna. M-au impresionat aceşti oameni care au fost la mine şi cu care am stat de vorbă. La rândul lor, aceşti oameni au fost foarte mişcaţi şi mi-au transmis dorinţa lor de a face aici o şcoală model, şi la Tocileni, şi la Filipeşti, Victoria. Cum am spus, satul acesta rămâne pentru mine imaginea ideală a unei comunităţi creştine, trăind frumos valorile căsătoriei, ale familiei.

Când şi unde aţi intrat în monahism?

E cu neputinţă de exprimat însemnătatea acelui moment din 1928, din Duminica Tomei, când am ajuns, după un drum destul de anevoios şi necunoscut geografic, direct până la această mănăstire, unde însă nu se primeau minori. Din acest motiv, deşi era la apusul soarelui, a trebuit să continuăm drumul repede, încă patru kilometri, până la schit, unde ne-a primit sfântul părinte Ghedeon Verenciuc şi unde am rămas apoi până când am fost repartizat la ascultare aici, la mănăstirea mare. Însemnătatea acestui fapt a fost covârşitoare pentru un adolescent la 14 ani neîmpliniţi, care s-a avântat la un astfel de drum. De aceea este şi greu de exprimat preţuirea momentului, pentru că, iată, drumul acela de atunci ne conduce acum, aici, după atâtea decenii. Când am sfinţit biserica de la Victoria am avut un moment de revelaţie. În timpul slujbei, priveam în zare, cum se vede de acolo această pădure a Voronei: se vede un albastru care se uneşte cu cerul; aşa era şi atunci când am plecat eu. Acum priveam din nou: cum de-am avut curajul să plecăm? Am venit de-a dreptul prin pădure, prin locul de aici, din faţa mănăstirii. Ştiind imaginea din Apocalipsă şi fiind cuprins de întunecimea codrului secular, apoi ieşind la lumină în poiana aceasta şi văzând turlele bisericilor strălucind în soare, mi-am zis: aici este Ierusalimul cel ceresc! Apoi, venind încoace, din marginea pădurii, am auzit toaca de terminare a Vecerniei. Atunci a sosit acel părinte care ne-a spus că degeaba am venit aici, căci şcoala călugăriei este la schit, acolo, sus. La sfinţirea bisericii noi de la Victoria mi-am dat seama că din locul acela am plecat în dimineaţa zilei de Duminica Tomei a anului 1928, la schit.

Care era atmosfera duhovnicească de atunci la Mănăstirea Vorona?

Însuşi faptul că m-am îndreptat încoace arată că faima mănăstirii era destul de favorabilă gândului unui adolescent care nutrea convingerea că astfel aici va fi mai aproape de Dumnezeu, mai aproape de bucuria unei vieţi dedicate lui Dumnezeu. Aici erau călugări în majoritate tineri. Când am ieşit din pădure şi am intrat în această incintă, m-am aşezat pe o bancă din faţa unei chilii, plin de oboseala drumului şi de înspăimântătoarea străbatere a acestei seculare păduri, urcând şi coborând coline, trecând pe marginea satelor, intrând în pădurea tânără şi apoi în cea seculară, însoţit permanent de o spaimă necunoscută şi apăsătoare. Nu mai văzusem până atunci pădure seculară. Plecasem din ţarina noastră dimineaţa, în Duminica Tomei, iar la vremea Vecerniei am sosit aici, deci pe la ora 4 după-amiaza. Şi atunci, cu multă bunăvoinţă, unul dintre părinţii care ieşeau de la biserică, văzându-mă, m-a întrebat: „Ce vrei, măi băiete, de ce-ai venit aici?“ I-am răspuns, aşa cum mi-a amintit el după ani, după decenii chiar, că am venit să învăţ şcoala călugăriei. Ce însemnătate avea acel cuvânt nici acum nu pot tâlcui, după ce am împlinit 90 de ani de viaţă şi de slujire a Bisericii, cea care m-a chemat de la o stare la alta, chemare căreia i-am răspuns cu iubire şi statornicie.

În momentul deciziei de atunci, de a face încă patru kilometri până la Schitul Sihăstria de sus, unde am fost primit de sfântul părinte Ghedeon Verenciuc, văd voia lui Dumnezeu. În acest chip minunat şi neînţeles atunci, şi poate şi acum, s-a întrezărit cu adevărat voia lui Dumnezeu, Care prin purtarea Sa de grijă m-a călăuzit statornic în ascultările bisericeşti în toată viaţa mea.

Poate pentru un tânăr de astăzi e greu să înţeleagă cum un adolescent ar îmbrăţişa drumul monahismului. Cum aţi făcut această alegere la o vârstă atât de fragedă, mai ales că pentru un adolescent din zilele noastre gândul acesta este greu de înţeles?

Gândul călugăriei a încolţit în mintea mea încă de când am intrat pe băncile şcolii din sat. Dar n-am nutrit niciodată gândul de a îndemna pe cineva să repete drumul acesta, sau de a-i prezenta viaţa monahală ca pe ceva atrăgător pentru dobândirea mântuirii. Este o viaţă – ca şi viaţa preoţească, de altfel – plină de încercări, plină de cerinţe, pe care nu orice fire omenească poate să le învingă pentru a rămâne statornic în calea slujirii lui Dumnezeu. De aceea nu m-am grăbit să-i îndrum pe tineri, atunci când aceştia îmi mărturiseau că doresc să urmeze drumul acesta. Dimpotrivă, îi sfătuiesc să se gândească mult şi cu prudenţă la intrarea în seminar şi la intrarea în ascultarea şi slujirea Bisericii.

La Schitul Sihăstria Voronei şi la Mănăstirea Voronei exista o veritabilă şcoală monahală. Acolo v-aţi însuşit primele cunoştinţe teologice.

E adevărat! În această mică şcoală a părintelui Ghedeon se lucra tot timpul ceva, tâmplărie, sculptură în lemn şi în primul rând pravila de biserică. Deci era o şcoală practică, cu rugăciune, noi fiind în jur de 5-6. Cu timpul am deprins să citesc în slavonă, limba vechilor cărţi, a proloagelor, pe care noi le citeam cu rândul, în timp ce ceilalţi lucrau, iar părintele ţinea să-l oprească pe cel ce citea şi să-l întrebe înţelesul cuvintelor – spre exemplu, cuvântul „ighemon“ – şi sigur că nimeni nu putea răspunde. Mai târziu, în 1930, când am intrat la Seminarul Mănăstirii Neamţ, mă găseam oarecum într-o poziţie mai avansată faţă de ceilalţi colegi prin cântări şi tipic şi prin alte cunoştinţe pe care le învăţasem de la schit. Părintele Ghedeon ştia „psaltichia“, cântarea psaltică bisericească, având şi voce frumoasă, psaltichie pe care nu-i uşor s-o deprinzi şi să o predai. El însă preda şi tactul respectiv şi explicaţiile lui erau de adevărat profesor, iar dintre aceşti tineri practicanţi, unii, mai apoi, se înscriau la şcoala de cântăreţi.

În 1977 aţi ajuns pe scaunul de Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, cum era denumirea Mitropoliei din epoca respectivă. Veneaţi la Iaşi, acasă, în Moldova. Ce a însemnat pentru Preafericirea Voastră faptul că aţi avut şansa de a vă ocupa de înfrumuseţarea Mănăstirii Vorona, făcând-o mai frumoasă decât era înainte?

A însemnat o mare bucurie pentru mine, căci părinţii pe care i-am cunoscut atunci şi pe care şi acum îi văd cu ochii minţii m-au impresionat de atunci prin viaţa lor curată, plină de virtuţi. Nu erau nişte oameni izolaţi, care să fugă de lume, de credincioşi, ci dimpotrivă, comunicau cu credincioşii ca şi acum şi vorbeau pe limba credincioşilor şi pe puterea lor de cuprindere a adevărurilor dumnezeieşti. Am simţit bucurie mare că Dumnezeu m-a rânduit să am posibilitatea de atunci şi din prima revedere a mănăstirii m-am gândit la această îndatorire şi m-am rugat lui Dumnezeu să m-ajute să o văd aşa cum este acum. Dar nu numai eu am lucrat aici. Sigur că s-a adăugat şi osteneala şi grija IPS Mitropolit Daniel, şi mai ales a acestui mănunchi de maici harnice şi devotate pentru munca de toate zilele. O bucurie nespusă am simţit când am început lucrările, după multe eforturi şi intervenţii pe la autorităţi, căci era un timp când statul interzicea lucrările de acest fel. Până atunci statul acordase sume pentru bisericile mănăstirilor istorice. Dar la cutremurul din 1977 s-a dat un decret prezidenţial interzicând toate acestea. Şi aici, şi la mănăstirile Putna, la Dragomirna, la Neamţ, Secu, numai fondurile credincioşilor mai ajutau. Pe urmă sfânta Mitropolie a făcut posibilă continuarea lucrărilor deja începute, iar aici să reînceapă construcţia clădirilor pe care le vedem astăzi.

Cum aţi depăşit greutăţile?

În primul rând prin răbdarea pe care ne-o recomandă Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, prin înţelegere deosebită şi prin reuşita celor pe care le începeam, reuşită ce pentru mine însemna un îndemn de a nu mă lăsa biruit. Aşa a fost cazul cu biserica nouă din satul meu natal şi cu biserica cea veche care a fost restaurată, consolidată şi pictată apoi. Dar, pentru că am ajuns aici, trebuie să vă destăinui ceva ce dumneavoastră, generaţia tânără, nu ştiţi. Când am fost hirotonit în 1950 Episcop-vicar al Patriarhiei, Preafericitul Justinian, în cuvântul său, dacă veţi citi acel cuvânt foarte scurt de la hirotonia mea, pe care l-a rostit improvizat, mi-a atras atenţia: „Eşti moldovean!“ şi mi-a dat titlul de „Botoşăneanul“, zicând: „Să ţii la biserici, să slujeşti bisericile nu numai cu cuvântul, ci şi cu îndrumarea şi mai ales cu întreţinerea lor!“ Preafericitul prevedea o situaţie grea care avea să vină. Acest cuvânt, eu l-am păstrat în taina sufletului meu. Acum, cu prilejul păşirii pe cel de-al zecelea deceniu din viaţă, mi-am adus aminte de acest cuvânt al Preafericitului Justinian, care spunea că atunci când ajungi intr-un loc, trebuie să îţi faci slujba ta deplină, după învăţătura Sfântului Apostol Pavel.

Vorbiţi despre slujirea ca Mitropolit al Moldovei.

La Iaşi, avându-l ca vicar pe Înaltpreasfinţitul Pimen, pentru a nu fi pus în discuţia celor care urmăreau cu ochi răi toate lucrările noastre, discutam personal cu arhitecţii şi specialiştii, iar lui îi dădeam conferinţele preoţeşti, deschideri de biserici şi altele, încât a fost o perioadă pe care am trăit-o intens, însă cu multă nădejde, cu multă bucurie. Cine citeşte volumele scrise şi tipărite de mine poate găsi crâmpeie din aceste fapte; toate slujbele de atunci, de la Putna, sunt crâmpeie despre faza în care ne aflam în momentul respectiv, căci mergeam deseori acolo. A fost una din cele mai frumoase pagini pe care le-am văzut şi pe care le-am trăit în viaţa mea, pentru care mulţumesc lui Dumnezeu, mai ales pentru faptul că am participat la canonizarea Sfântului Voievod Ştefan cel Mare. Vreau să vă spun cu ocazia aceasta, fără să flatez pe Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Daniel, că mi-a fost de mult sprijin în Sfântul Sinod în perioada aceea, pentru canonizarea de sfinţi, întrucât erau diferite păreri: să nu trezim prea multe curiozităţi prin canonizările de sfinţi. Dar am reuşit. Dânsul este şi autorul Troparului Sfântului Ştefan cel Mare, glasul I. Atunci s-a dat şi un Act Patriarhal în vederea instituirii zilei de pomenire a lui Ştefan cel Mare, o recunoaştere a faptului că Ştefan cel Mare este serbat şi de Biserică.

Aveţi câteva decenii foarte importante de preoţie şi o experienţă pastorală deosebită. De unde aceste daruri?

A fost datorită, cred eu, educaţiei de acasă, din familie. Eu n-am zis „NU“ tatălui meu sau fraţilor mai mari. Eram o familie săracă, însă bogată în copii. Eu nu am cunoscut distracţiile aşa cum sunt înţelese astăzi. Îmi cunoşteam responsabilităţile şi nu mă dădeam în lături de la lucru. Şi atunci, datorită acestui fapt, viaţa nu mi-a fost niciodată grea la mănăstire, pe unde am fost, de la schit începând – căci acolo eram cu alţii mai mari decât mine, cum v-am spus mai înainte, dar pe care, dacă îmi spuneau ceva, eu îi ascultam, grăiam şi mă purtam aşa cum mi se spunea, tuturor transmiţându-se această ierarhie de valori. Acest lucru a însemnat pentru mine un lucru extraordinar, cunoaşterea şi respectarea valorilor.

(Fragmente din interviul realizat de pr. dr. Ciprian Florin Apetrei în 7 septembrie 2005 la hramul Mănăstirii Vorona, jud. Botoşani. Transcriere de pr. Bogdan-Aurel Teleanu)

Sursa: http://ziarullumina.ro/

Leave a reply

required