Scopul principal al monahului și întreaga luptă a asprei lui vieți de nevoință țintește îndumnezeirea cea în Hristos, primind cercarea personală a împărtășirii în Duhul Sfânt cu harul îndumnezeitor al lui Hristos. Firea omenească îndumnezeită prin asumarea ei de către Cuvântul dumnezeiesc a arătat, la dumnezeiasca Schimbare la Față, posibilitatea de a cuprinde lumina nădăjduitei îndumnezeiri, și prin urmare Împărăția lui Dumnezeu este deja cunoscută și înfăptuită încă de aici. Lumina dumnezeieștii Schimbări la Față a Mântuitorului nu este alta decât lumina Împărăției Lui, care s-a arătat prin El și continuă să fie transmisă oamenilor prin Duhul Sfânt. Această lumină o văd și monahii cei curați cu inima, pentru că treptat au trecut scara pocăinței și cu harul lui Dumnezeu au primit, ca luminați, dumnezeieștile luminări ale energiilor harului.
Deși pare îndrăzneață descrierea acestor înțelesuri înalte și a acestei stări mai presus de fire, mai cu seamă în generația noastră căldicică și slăbănogită, totuși ea nu încetează să fie scopul principal și, în același timp, dorul nostalgic și dorința întregii umanități, locul în care se sfârșește orice căutare și nedumerire a lumeștii incertitudini. În conștiința cauterizată a omului rătăcit și împleticit de astăzi, pe care îl stăpânește și îl zdrobește deznădejdea, nu este exagerată și fără rost descoperirea sistematică a acestei drepte orientări împotriva atâtor altor înșelări care biciuiesc în special tineretul. De aceea repetăm aici pe scurt modul în care poate fiecare om, dacă vrea, să ajungă la destinația lui.
Punctul de plecare este dreapta credință și pocăința. Ceea ce împreună-lucrează este harul lui Dumnezeu prin intermediul Bisericii, prin Sfintele Taine, prin dispoziția cea bună a inimii și împreună-lucrarea omului, prin ascultarea față de dumnezeieștile porunci. De asemenea, se cere o luptă neîncetată împotriva pricinilor păcatului și împotriva lui satana care silește dispoziția pătimașă a celui ce se pocăiește, fiindcă, din pricina vechilor obiceiuri, harul dumnezeiesc nu a pătruns încă înlăuntrul lui. După cum se cere o luptă și împotriva patimilor care încă îi umbresc și alegerea liberă. Stăruința în hotărârea cea bună de a păzi dumnezeieștile porunci și răbdarea în potrivnicii, care se numesc ispite, provoacă sporirea harului, care cu timpul nimicește pe omul cel vechi, patimile și poftele și îl zidește pe omul cel nou prin virtuți. Prin virtuți se desăvârșește caracterul și în general viața în Hristos. În acest punct începe starea cea mai presus de fire a sfințeniei, unde virtuțile sunt urmate de harisme și de simțirea plenară în Dumnezeu. Prin luminarea dumnezeiescului har, omul primește descoperiri și se unește în chip de negrăit cu dumnezeieștile energii necreate, gustând în chip potrivit îndumnezeirea lui cea mai presus de minte, care este împlinirea făgăduinței părintești a lui Dumnezeu. Eu am zis: dumnezei sunteți și toți fii ai Celui Preaînalt. Și toți câți L-au primit le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu.
Până aici ne-am referit pe scurt la partea practică a vieții celei după Hristos, precum și la rezultatele ei, ca să arătăm în continuare că acesta este în esență idealul monahului și ținta corespunzătoare personală a monahului. Dar nicicând, în nici un stadiu al vieții sale ascetice, monahul nu este individualist sau nesociabil, cum se răstălmăcește adeseori cu rea intenție.

Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, Editura Marii Mănăstiri Vatoped, Sfântul Munte, 1998, traducere de Laura Enache, în curs de publicare la Editura Doxologia

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.