Pãrinte Teofil, în zilele noastre mai mult ca niciodatã, omul este prins de grijile vieţii, de serviciu, familie, probleme şi multe altele. Existã însã şi griji mântuitoare?
Da, existã griji mântuitoare. „Toatã grija cea lumeascã de la noi s-o lepãdãm”, se spune la slujbã, la Sfânta Liturghie. Deci, grijile lumeşti trebuie astupate cumva cu încrederea în Dumnezeu şi în bunãtatea Lui, fãcându-ne datoria, pentru cã dacã nu-ţi faci datoria, grijile se înmulţesc şi îngrijorarea creşte. Dar existã şi o grijã pentru a deveni bun, o grijã pentru împlinirea voii lui Dumnezeu, grijă de a trãi corect, grijă de a face ceea ce eşti dator sã faci. Existã şi griji mântuitoare, griji care te ridicã, te angajeazã în viaţă sfântã, grijă de a-ţi împlini datoriile pe care le ai prin situaţia în care te găseşti. De exemplu, cineva care are familie, grijă de copii, de a-i creşte, de a-i educa frumos şi bine, grijă de a le dă o înzestrare spiritualã care sã-i pãzeascã de necazurile vieţii, pentru cã necazurile vieţii vin de pe urma pãcatelor. Ceea ce vrea Dumnezeu cu noi este ca în fiecare zi sã trãim o viaţă frumoasã şi liniştită, o viaţă din care sã lipseascã îngrijorarea pentru lucruri pământeşti, dar în care sã se facã vãditã grijă de a-I sluji lui Dumnezeu şi de a-I face voia Lui. Şi în felul acesta omul este angajat spre bine şi nu este asuprit de rãu.
Cum înţelegeţi cuvântul din Evanghelie „Sã nu ne îngrijim pentru ziua de mâine” (Mt. 6, 34)?
Îl înţeleg în sensul acesta: sã nu ne îngrijorãm pentru ziua de mâine, dar sã ne facem datoria în ziua de azi. Dacã ne facem datoria în ziua prezentã, ziua de mâine este rezolvatã cu problemele care le-ar aduce dacã nu ne-am împlini datoria în ziua de astãzi. Bineînţeles cã toate acestea le avem în vedere cu gândul la Dumnezeu, care l-a fãcut pe om şi cu posibilitatea de a se îngriji. Şi chiar şi cu posibilitatea de a se îngrijora. Dar Domnul Hristos vrea sã-l despovãreze pe om de îngrijorarea pãgubitoare şi sã-l angajeze cu grijă mântuitoare.
Pãrinte Teofil, în viaţa duhovniceascã e bine sã avem anumite principii şi repere?
Da, neapãrat. Pentru cã altfel duci o viaţă cumva în gol şi n-ai posibilitatea sã te dirijezi, n-ai posibilitatea sã te orientezi. E bine sã ai nişte principii la care sã ţii şi pe care sã le urmezi şi nişte repere pentru verificare. Dacã n-ai nici un reper, atunci te poţi crede bun înainte de a fi bun, te poţi crede credincios fãrã sã fii credincios, te poţi crede înţelept fãrã sã fii înţelept, poţi sã ai pãreri despre tine care nu consunã cu realitatea. Or, având în vedere nişte principii şi ţinând seama de nişte repere, te poţi modela dupã principiile respective şi dupã reperele pe care le ai în vedere. Mi-aduc aminte, când eram copil am auzit la bisericã citindu-se la Apostol, din epistola Sfântului Apostol Pavel cãtre Romani. Aveam vreo 12-13 ani atunci şi am auzit cuvântul: „Datori suntem noi cei tari sã purtãm slãbiciunile celor slabi, şi nu nouã sã plãcem, ci fiecare sã facã spre plãcerea aproapelui întru ce-i bine spre zidirea lui” (Rom. 15, 1-2). Şi când am auzit cuvintele acestea, le-am luat în seamã şi am ajuns într-o împrejurare în care n-aş fi vrut sã fac un bine pe care-l impunea situaţia. Mama mea pleca la câmp, tata era absent din gospodãrie, parcã era-n armatã, nu mai ştiu ce s-a-ntâmplat şi trebuia sã meargã mama cu cineva la lucru. Şi atunci mama m-a rugat sã am grijã de copiii femeii aceleia, sã stau cu ei acasã şi sã le port de grijã şi pe mine mã cam incomoda lucrul acesta. Dar mi-am adus aminte de cuvântul Sfântului Apostol Pavel „Nu nouã sã plãcem, ci fiecare sã facã spre plãcerea aproapelui”. În felul acesta te ajutã un principiu.
Ne mai puteţi dă câteva principii concrete pentru viaţa duhovniceascã?
Da. Nu te lãsa biruit de rãu, ci biruieşte rãul cu binele. Cel ce se smereşte va fi înălţat, cel ce se înaltã va fi smerit… Sunt foarte multe principii în cuprinsul Vechiului Testament şi-n Evanghelie. Sfântul Apostol Pavel, de exemplu, în epistolele sale, are cuvântul: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre mãrirea lui Dumnezeu sã le faceţi” (I Cor. 10, 31). Domnul Hristos a zis: „lasã acum sã împlinim toatã dreptatea” (Mt. 3, 15). „De nu va prisosi dreptatea voastrã mai mult decât a cãrturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în împărăţia lui Dumnezeu” (Mt. 5, 20). „Fiul Omului n-a venit sã I se slujeascã, ci ca El sã slujeascã şi să-Şi dea sufletul Sãu preţ de rãscumpãrare pentru mulţi” (Mt. 20, 28). „Cel ce vrea sã vinã dupã mine sã se lepede de sine, să-şi ia crucea şi sã-mi urmeze Mie” (Mt. 16, 24). Sunt foarte multe principii de viaţă, principii dupã care ne putem dirija viaţa, ne putem orienta.
Pãrinte, cum trebuie sã ne îngrijim de trup? Adicã, existã griji pentru trup şi griji pentru suflet?
Da, existã griji pentru trup şi Sfântul Apostol Pavel în Epistola cãtre Efeseni îi îndeamnã pe bărbaţi să-şi iubeascã soţiile cum îşi iubesc trupurile lor (Efes. 5, 28). Sfântul Apostol Pavel zice cã nimenea nu şi-a urât vreodatã trupul sãu, ci fiecare îl hrăneşte şi-l încălzeşte precum şi Hristos Biserica (Efes. 5, 29). Deci, nu e normal ca cineva să-şi neglijeze trupul. E normal să-şi îngrijeascã trupul. Domnul Hristos, de pildã, când era înconjurat de mulţime, mulţime care nu mai avea de mâncare, a zis cã nu vrea sã-i lase sã lâncezeascã pe drum. Deci a intervenit, dându-le hranã. E o rânduialã a Bisericii noastre ca sã ne ajutãm unii pe alţii, sã ne îngrijim de sãnãtatea trupului ca sã fie şi sufletul în condiţia de a se manifesta bine în cele spirituale. Deci, Sfântul Apostol Pavel, când comparã iubirea fatã de soţie cu iubirea fatã de propriul trup, are în vedere o îngrijire de trup, care este templul lui Dumnezeu, pe care-l dorim sãnãtos, împreunã slujitor cu sufletul, chiar dacã, cum zice pãrintele Arsenie Boca referindu-se la trup, „fiecare dintre noi ducem un necredincios în spate”.
Dar de suflet cum trebuie sã se îngrijeascã un creştin practicant, un creştin ortodox?
Un creştin practicant trebuie să-şi împlineascã datoriile care ţin de viaţa spiritualã, de rugãciune, de meditaţie, de participarea la sfintele slujbe, de punere în valoare a calităţilor sufleteşti pentru binele lui şi pentru binele altuia, de acumularea de învăţături sfinte, mai ales din Sfânta Evanghelie, cuvintele cele veşnice ale Mântuitorului, de acumularea de gânduri manifestate în cuvânt de Sfinţii Apostoli. Toate lucrurile acestea sunt spre binele sufletului şi aduc apoi şi bună chivernisire a trupului.
Pãrinte Teofil, în ce mãsurã rugãciunea este o împlinire a vieţii, a grijilor vieţii?
Aici, Domnul Hristos a spus cã dupã lucrul veacului acestuia, care aduce griji şi îngrijorãri, se strãduiesc cei care nu ştiu de Dumnezeu. Or, noi, creştinii, ştim cã avem trebuinţă de ele şi ştim cã avem un Tatã care se îngrijeşte de noi, şi atunci rugãciunea ne întăreşte în conştiinţa aceasta cã Dumnezeu este cu noi, cã ne ajutã, cã găseşte Dumnezeu mijloacele de a se rezolva lucruri şi mai presus de posibilităţile noastre. Ne rugãm lui Dumnezeu, de exemplu, pentru îmbelşugarea roadelor pãmântului, la cununie ne rugãm ca sã umple Dumnezeu cãmãrile celor care se cãsãtoresc de grâu, de vin, de untdelemn. La Litie ne rugãm lui Dumnezeu sã binecuvânteze pâinile, grâul, vinul şi untdelemnul şi sã le înmulţească în locaşul acesta, în ţara aceasta şi în toatã lumea. Deci, rugãciunea ne angajeazã spre bine şi este o împlinire şi, în acest sens, cã ne dã o întãrire, o întemeiere în gândul cã nu suntem singuri în aceastã lume, ci „cu noi este Dumnezeu… acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin”. Acestea nu sunt simple formule de ritual, ci sunt cuvinte pe care trebuie sã ne întemeiem viaţa.
Pãrinte, în Evanghelia dupã Matei, în capitolul zece când Mântuitorul îi trimite pe Apostoli la propovãduire, le spune cã „voi, atunci când veţi fi prinşi, sã nu vã îngrijiţi de ce veţi vorbi…”
Da, „cã Duhul Sfânt vã va dă vouã ce trebuie sã spuneţi” (Mt. 10, 19).
Cum sã înţelegem noi, astãzi, aceste cuvinte?
Tot aşa cum au înţeles Sfinţii Apostoli. Adicã, noi acumulãm în suflet anumite lucruri pe care le putem folosi, inspiraţi fiind şi de Duhul Sfânt, în împrejurãri nedorite şi în împrejurãri neaşteptate. Sfântul Apostol Petru în epistola sa soborniceascã zice sã fim gata sã dãm rãspuns tuturor celor ce ne cer socotealã, însã cu blândeţe şi cu cuviinţă (I Ptr. 3, 15-16). Sã cãutãm sã fim în aşa fel orientaţi, încât sã creãm în jurul nostru o atmosferã care sã impunã respect şi celor care altfel ar fi potrivnicii noştri.
Pãrinte, de obicei grijile vieţii, nu întotdeauna, dar de multe ori, duc la probleme în familie, probleme între prieteni. Ce cale le recomandaţi sã urmeze în aceste situaţii?
Mi-aduc aminte cã atunci când eram copil se spunea în familie cã şi din pricina sãrãciei, şi din pricina necazurilor vin certurile. Şi mi se întâmplã şi acum sã-mi spunã oamenii cã se ceartã pentru lipsurile în care trãiesc. Şi eu zic întotdeauna: Bine, dar dacã vã certaţi, le rezolvaţi, treceţi de lipsuri prin ceartã? Şi toţi mãrturisesc cã nu. Deci, cearta nu e un mijloc de înlãturare a rãului, ci e o slãbiciune a celor care se angajeazã în felul acesta, pentru cã nu câştigi nici un ban când te cerţi, nu realizezi nici un avantaj când nu eşti în limitele bunei cuviinţe. Aşa cã oamenii trebuie sã evite tot ce nu aduce nimic pozitiv, ci aduce multã nemulţumire şi mult negativ în viaţa de toate zilele.
Munca este un lucru necesar pentru familie, pentru om, în general?
Sigur cã dă. Munca este o binecuvântare a lui Dumnezeu. Pentru împrejurarea în care trăieşte fiecare, Sfântul Apostol Pavel reglementeazã cã „cine nu vrea sã munceascã, acela nici sã nu mãnânce” (II Tes. 3, 10). Spune cã el însuşi a câştigat pentru el şi pentru cine era cu el cele de trebuinţă (Fapte 20, 34). Munca este o necesitate, este un mijloc de îmbunătăţire sufleteascã, este un mijloc de reţinere de la împrăştiere. În pilda cu lucrãtorii tocmiţi la vie, cãtre unii care au stat pânã seara fãrã lucru, Domnul Hristos a zis: „De ce aţi stat toatã ziua fãrã lucru?” (Mt. 20, 6). Când eram eu copil, în familia noastrã era o vorbã: Nu sta fãrã lucru cã-i pãcat. Munca e o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru om. E mare lucru sã fii conştient de aceasta, cã eşti dator cu munca. Sã ai conştiinţa cã „cu nãdejdea fãrã muncã, nu-ţi rãsare grâu-n luncã, dar cu amândouã-n plug, umpli lunca de belşug” (Vasile Militaru, „Vorbe cu tâlc”). Sau, este o rugãciune de searã, scrisã tot de Vasile Militaru de la care-i cuvântul aceasta: „Sã pornesc la muncã sfântã cum pornesc albinele, sã pot umple ca şi ele fagurii cu binele” (Vasile Militaru, „Rugãciune de searã”).
Pãrinte, existã mai ales între tineri o rezervã în a se angaja în muncã, şi aceasta considerând cã nu sunt în stare, cã nu pot sã facã fatã. Ce sã-i îndemnãm pe aceşti oameni?
Sã-i îndemnãm sã munceascã pentru ca sã aibã sã-i ofere ceva lui Dumnezeu, pentru ca sã aibã Dumnezeu ce sã binecuvânteze, aşa cum tânãrul acela despre care pomeneşte Evanghelistul Ioan, a oferit Mântuitorului cinci pâini şi doi peşti din care Domnul Hristos a sãturat mulţime de oameni (În. 6, 9). Fiecare dintre noi trebuie sã oferim ceva Mântuitorului, sã-i dãm ceva Mântuitorului ca sã binecuvânteze şi sã înmulţească pentru binele altora. E important de luat aminte faptul cã Domnul Hristos, când i-a spus diavolul sã facã din pietre pâine, n-a fãcut, dar din pâine a fãcut mai multã pâine. Şi aceasta e o idee în sensul cã Dumnezeu binecuvânteazã munca omului şi nu-i dã omului gândul cã ar putea sã-i dea, sã-i ofere pâine pe nemuncite, sã facã din piatrã pâine, deşi Domnul Hristos poate sã facã şi din piatrã pâine, dar n-a fãcut din piatrã pâine, pentru cã ceea ce a fãcut Domnul Hristos a fãcut în faţa lumii întregi, în faţa tuturor credincioşilor şi atunci oamenii ar fi putut ajunge la gândul cã aşa cum a fãcut odinioarã din piatrã pâine, poate sã facã şi altã datã la fel. Or, când Domnul Hristos a avut pâini în fatã, a înmulţit pâinile, pentru cã în pâine se întâlneşte binecuvântarea Domnului cu munca omului. Domnul Hristos binecuvânteazã. Când a binecuvântat cele cinci pâini la înmulţirea pâinilor, a binecuvântat toatã munca pe care o face omul pânã are pâinea pe masã. Noi, astãzi, nu avem totdeauna conştiinţa aceasta, noi, care cumpãrãm pâine, o luãm gata, n-avem conştiinţa ostenelii pe care o face omul pânã când ajunge sã aibã pâinea pe masã. Or, Domnul Hristos, când a binecuvântat pâinile, a binecuvântat toatã osteneala, toatã munca. Şi munca pe care o face omul când pregăteşte pãmântul, şi munca pe care o face când seamãnã, şi munca pe care o face când pliveşte holda, munca pe care o face când secerã, munca pe care o face când macinã, munca pe care o face când plămădeşte aluatul, munca pe care o face când arde cuptorul, când pune pâinea în cuptor, când o scoate din cuptor şi o lasã dupã aceea sã se ducã la Dumnezeu. Când eram eu copil, era o vorbã cã nu-i voie sã te atingi de pâine şi sã mãnânci pâine înainte de a se duce la Dumnezeu. De ce? Pentru cã oamenii aveau conştiinţa aceasta cã pâinea n-o realizeazã omul din puterea lui, ci pâinea o realizeazã omul şi din puterea lui şi cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Or, gânduri de felul acesta nu mai sunt şi pentru cã s-a schimbat foarte mult viaţa oamenilor şi faţa societăţii, pentru cã sunt alte condiţii. Or, omul acela care îşi pregăteşte el pâinea, care ajunge el sã aibã pâinea pe masã ştie cã în pâine se întâlneşte lucrarea omului cu binecuvântarea Domnului. Aşa cã oamenii din vremea noastrã, tinerii noştri, trebuie educaţi în sensul acesta cã munca este o datorie, cã nu-i voie sã stai fãrã muncã. Cã fiecare dintre noi trebuie sã oferim ceva lui Dumnezeu din partea noastrã, ca Dumnezeu, cu ceea ce oferim noi sã lucreze pentru alţii şi sã primeascã ceea ce oferim noi. De pildã, la binecuvântarea colivei, care este grâu fiert şi îndulcit cu miere sau cu zahãr, se duce înaintea lui Dumnezeu, se face rugãciune şi pentru cei care au oferit-o lui Dumnezeu, care ne-a dat roadele pãmântului spre desfãtarea şi hrana noastrã, şi dupã aceea se roagã preotul pentru cei care au înfrumuseţat acestea, cei care au adus acestea înaintea lui Dumnezeu. Pentru cã se considerã cã lucrurile acestea nu le poţi avea aşa numai de undeva luându-le, ci le ai pentru cã ai muncit pentru ele. Ei, conştiinţa aceasta cam lipseşte la tineri, e multã comoditate. De multe ori nu se angajeazã, nu pentru cã se gândesc ei la nişte neangajãri ale lor, ci nu se gândesc la datoria de a munci. E foarte simplu sã nu faci ceva din comoditate şi sã aştepţi sã facã alţii pentru tine, pentru cã de multe ori pe tineri i-au învăţat părinţii aşa. Nu i-au lãsat sã facã anumite lucruri prin care s-ar fi format pentru viaţă. Noi, la tarã, când eram în familie, părinţii ne puneau sã facem lucrurile pe care le puteam face. Un copil când putea ţine sapa în mânã, deja şi sãpa împreunã cu părinţii. S-a crescut într-un cult al muncii. Deci era o practicã a muncii, pe care cei de la oraş nici nu o au pentru cã nu au de unde s-o aibã. Ei sunt lăsaţi doar sã înveţe, sã asculte muzicã, să-şi facã ceva de lucru aşa ca sã nu leneveascã, fãcând nimica toatã şi de aceea nu se ajunge la nişte calităţi pe care le are omul şi pe care le poate avea omul dacã se angajeazã normal şi firesc în lucruri care odinioarã erau de la sine înţelese. Nu se concepea sã stai fãrã lucru când ţi-a dat Dumnezeu putere sã faci ceva. În Pateric este o prezentare a unei situaţii, care ar fi bine s-o avem în vedere cu toţii, şi anume, un pãrinte a fost întrebat de un cuvânt de învăţătură şi el a spus cã de asearã şi pânã acum a împletit foartã multã funie şi, zice el, „asta am fãcut-o ca sã nu zicã Dumnezeu cã nu am lucrat cu puterile pe care mi le-a dat”.

Interviu înregistrat la 3 mai 1998 şi difuzat în 27 iunie 1998 la Radio România Actualităţi,în cadrul emisiunii „Cuvânt şi suflet”

Leave a reply

required