Părinte Iustin, vedem că în zilele noastre se împuţinează dragostea. Ce putem face fiecare dintre noi ca să reînvie duhul dragostei între fraţi?
Păcatul este realitatea care scade dragostea. Și atunci, dacă vrem să avem mai multă dragoste, trebuie să începem să eliminăm păcatul. Păcatul ne separă de Dumnezeu. Dumnezeu este dragoste. Separarea de El este echivalentă cu separarea de dragoste, cu îndepărtarea de dragoste. Și, de asta, pentru a ne putea apropia din nou de Dumnezeu, de iubirea Lui, trebuie să ne curăţim mai întâi de păcate. Asta înseamnă să intrăm în pocăinţă, să ne asumăm duhul pocăinţei. Ştiţi că Părintelui Teofil îi plăcea tare mult să spună că pocăința înseamnă părăsirea păcatelor. Pocăinţa înseamnă mai mult, nu numai atât, dar înseamnă şi părăsirea păcatelor. Prin pocăinţă părăsim păcatul şi tot prin pocăinţă ne unim cu Dumnezeu, care este dragoste.
Fiecare virtute pe care o lucrăm, fiecare lucru bun pe care îl facem trebuie să se finalizeze în dragoste, trebuie „să producă”, ca să zic aşa, dragoste. Însă virtutea care înmulțește cel mai mult dragostea, zic Sfinţii Părinţi, este rugăciunea. Deci în primul şi în primul rând să ne rugăm şi, cu cât ne rugăm mai mult, cu atât avansăm mai mult în iubire.


„Pentru noi nu există vrăjmaşi”

Vorbiţi de iubire. Să ne oprim puţin la iubirea pentru vrăjmaşi, atât de greu de împlinit…

Este un lucru foarte greu, este vârful să-l iubeşti pe vrăjmaş. E uşor de zis „să-ţi iubeşti vrăjmaşii”, dar e deja foarte mult să-i iubeşti și pe cei care te iubesc. Adică e foarte greu să iubeşti în general, să iubeşti cu adevărat, dar să ajungi să-i iubeşti şi pe vrăjmaşi… Se începe tot cu rugăciunea pentru ei şi pentru noi. Sunt niște trepte până la vârful acesta.
Mai întâi, nu trebuie să îi ai ca vrăjmaşi. Prin credinţă, noi putem să întoarcem totul în favoarea noastră. Dacă la modul exterior sunt lucruri care ne sunt dăunătoare, duhovniceşte noi putem să le întoarcem în favoarea noastră. Adică, dacă este cineva care ne face rău, noi să ne rugăm pentru el, să punem vina pe noi şi să spunem că noi suntem de vină pentru ceea ce ni se întâmplă.
După cum spunea Sfântul Apostol Pavel, primul lucru pe care trebuie să-l avem în vedere atunci când avem vrăjmaşi, când cineva e împotriva noastră, este să luăm aminte la noi înşine. Trebuie să iei aminte la tine, să te întorci către tine şi, prin credinţă, să întorci acel demers al lui în favoarea ta. Ei, atunci, de fapt, nu mai ai vrăjmaş. Iubirea faţă de cei care îţi sunt vrăjmaşi este mult mai la îndemână. Îţi este mult mai uşor să ţii la cineva atunci când tu te consideri vinovat pe tine. Este o greşeală de principiu dacă fixezi răul în afară, dacă zici că celălalt e vinovat pentru ceea ce ţi se întâmplă ţie. Nu, eu şi numai eu sunt de vină pentru ceea ce mi se întâmplă; sau e pentru păcatele mele, știe Dumnezeu.
Trebuie să ajungem la starea în care, de fapt, nu avem vrăjmaşi. Pentru noi nu există vrăjmaşi, toţi sunt fraţii noştri, şi toate demersurile lor negative în raport cu noi sunt pozitive în planul mântuirii. Iar dacă totuşi cineva sau ceva ne face rău, este pentru că nu am ştiut să ne raportăm corespunzător la situaţia respectivă.
Deci cauzele sunt interioare. Însă trebuie să înaintăm treptat, cu ajutorul duhovnicului. Viaţa duhovnicească se uceniceşte şi, în relaţia cu duhovnicul, vei vedea până unde poţi tu să mergi.
Aţi vorbit la început despre pocăinţă. Credeţi că ar trebui să facem pocăinţă şi pentru păcatele aproapelui?
Bineînţeles că da, pentru că suntem responsabili şi pentru asta! Cum spunea Părintele Teofil, cel mai important om este omul de lângă tine. Ei, dacă omul ăla de lângă tine are nevoie de pocăinţă, nu-i de ajuns să-i spui tu lui „Pocăieşte-te!” şi să-i dai sfaturi. Poți să-i dai mai mult, adică să faci tu pocăinţă pentru el. Dacă ţi-e greu, poate mai corect este să faci pocăinţă pentru tine, cumva, cu gândul la el.
Nu poţi să depăşeşti ceva exterior, decât dacă îţi devine interior. Spun Sfinţii Părinţi că ce nu e asumat nu poate fi mântuit. Vrei să-l mântuieşti pe fratele tău de o situaţie? Trebuie să ţi-l asumi şi pe el, ca frate, şi situaţia lui: să ţi-o asumi, să fie a ta, să o transferi înăuntrul tău – și asta iubindu-l, pentru că doar prin iubire se poate face transferul unei realităţi din exterior în interior. Atunci, odată situația asumată, o poţi depăşi.
Eu nu pot să depăşesc sau să înving decât răul care este înlăuntrul meu, nu pot depăşi un rău exterior. Dacă totuşi vreau, atunci trebuie să mi-l asum.


„Aşa se loveşte, în special în Biserică”

Aţi putea să faceţi o radiografie a neamului nostru, cu bune şi cu rele?

Referitor la neamul nostru, îmi amintesc de un cuvânt al lui Vulcănescu, care zicea că noi, românii, nu facem ceva că „se poate”, ci facem că „nu se mai poate” – şi acesta este un defect. Când s-a putut, n-am făcut. Acum, când am ajuns că nu se mai poate, acum vrem să facem.
Am observat că, în plan organizatoric şi al unităţii, am stat prost întotdeauna. Herodot spunea, cu 500 de ani înainte de Hristos, că dacii sunt cei mai viteji și mai drepţi dintre traci, iar despre traci zicea că, dacă ar fi uniţi, ar fi cel mai puternic popor din lume. Dar tot el spunea în continuare: „Dar ei niciodată nu vor putea fi uniţi sub un singur rege tracic, de aceea vor fi de-a pururi slabi”. Şi s-au confirmat aceste lucruri. Pe fond, asta am văzut, că nu am fost uniţi, nu suntem uniţi nici acum şi nu suntem nici organizaţi. Vedeţi zona politică, partea de organizare şi de conducere a poporului…
Ce avem noi ca puncte tari? Credinţa noastră. Înclinaţia noastră spre credinţă este, cred, calitatea noastră cea mai mare. Deși încet, încet, suntem şi noi goliţi de putere de către alte forţe, externe, dar avem înclinaţia aceasta spre cele sfinte. Nu am fost centraţi pe structuri mari, de asta am şi rezistat în faţa popoarelor migratoare, pentru că nu ne-am întemeiat pe chestiuni mari, exterioare (armată, organizare), ci mai mult pe familie, pe relaţia noastră cu Dumnezeu.
Vedeţi că de asta au venit slavii şi i-au slavizat pe toţi, numai pe noi nu. De ce? Pentru că nu aveam nişte structuri pe care ei să le dărâme. Noi aveam relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu familia. Acum sita este mult mai deasă şi e lovită familia din plin, din plin… Mă bucur că aveţi numele acesta de „Familia Ortodoxă” – foarte, foarte sugestiv.
Da, din păcate, familia e lovită cel mai mult. De ce se întâmplă acest lucru?
Pentru că asta a mai rămas şi asta a ţinut. Şi la noi, poate şi în alte părţi, a fost lovită familia. În primul rând femeia e lovită, e scoasă în faţă, „emancipată” şi distrusă. Şi automat atunci pică şi copiii, şi familia. Dar și tinerii, care sunt luaţi cumva separat. E foarte deasă sita acum, nu mai e cum a fost în istorie, cândva, când familia scăpa. Acum nu mai scapă. Asta pentru că popoarele nu au încetat să se cucerească unele pe altele, deși sunt alte forme de cucerire acum.
Mereu am fost, cumva, într-o formă de vasalitate: ba a fost Imperiul Otoman peste noi şi-a trebuit să plătim biruri, ba în Ardeal alţii peste noi, şi tot aşa… Acum e altă formă, Comunitatea [Uniunea – n.n.] Europeană – formă modernă, dar tot de stăpânire, tot de dominare, nu faci ce vrei. Ca să-i poţi stăpâni pe oameni, ca să-i poţi controla, ca să-i poţi manevra trebuie să le distrugi sistemele valorice.
În mare, aşa se loveşte, în special în Biserică, în sistemul ei de valori, şi după aceea în familie. Și, dacă-i dezbini până la individ, atunci mult mai uşor poţi să-i controlezi.


„Doar prin credinţă poţi să fii unit înlăuntrul tău”

De ce se spune că dezbinarea e cel mai mare defect al românilor?
Dezbinarea este o realitate foarte gravă pentru orice popor, dar este aşa pentru că noi nu am reuşit în planul unităţii decât foarte puţin şi, atât cât am reuşit, am reuşit acasă, în familie şi în Biserică. Fără credinţă, noi, românii, nu putem – nu mai suntem români, ne pierdem cu totul. Noi nu avem o morală laică, ci doar una religioasă, bisericească. A picat asta? A picat tot, pentru că societatea nu are o morală laică, cum au, spre exemplu, nemţii. Ei au valorile lor morale laice, nu religioase, prin care se ţin. Noi nu avem asta.
Poate fi privită dezbinarea dintre noi ca o reflectare a dezbinării noastre lăuntrice?
B
ineînţeles, bineînţeles! Dezbinarea lăuntrică şi dezbinarea exterioară se condiţionează una pe alta, se cresc una pe alta, îşi transmit putere una alteia. Aici trebuie neapărat credinţă. Fără credinţă nu putem să avem o unitate lăuntrică şi, dacă o avem, e destul de superficială. Doar prin credinţă poţi să ajungi să fii unit înlăuntrul tău. Este tot mai greu acum să ajungi să te întâlneşti cu tine, să ajungi la tine, să te vezi pe tine.
E foarte important să citim, spre exemplu, Vieţile Sfinţilor, dar mi se pare şi mai important să îţi „citeşti” viaţa ta. În fiecare zi, dacă ai putea, să stai să-ţi faci o analiză duhovnicească a vieţii tale din ziua respectivă, adică să-ţi „citeşti” viaţa din ziua aceea, cum ai făcut şi ce ai făcut – bineînţeles, şi cu o atitudine de pocăinţă, de asumare a lucrurilor negative, cu hotărârea de-a nu le mai săvârși. Prin lucrarea duhovnicească începem să lucrăm la unitatea noastră lăuntrică, care automat se va vedea şi în afară.
Dar şi unitatea din afară vine spre interior. Adică dacă ești într-o familie foarte unită, dacă ești într-un neam foarte unit, asta te influenţează şi pe tine, îţi influenţează unitatea ta lăuntrică. Foarte-foarte important este să lucrăm cât mai mult la interiorul nostru.
Uite, spre exemplu: vreau eu să-mi duc părinţii la biserică, sau pe prieteni, dar ei nu vin, nu mă ascultă. Nu-i pot duce la modul exterior, dar îi pot duce la modul interior, lăuntric. Mă duc cu ei în inima mea şi-i pun acolo, în faţa lui Dumnezeu, şi-i prezint lui Dumnezeu. Cumva Îi fac cunoştinţă lui Dumnezeu cu ai mei, deşi El ne cunoaşte pe toţi. Ei, în modul acesta eu lucrez relaţia în interior. Zic Sfinţii că e mai mare lucru să-I spui lui Dumnezeu despre cineva, decât să-i spui cuiva despre Dumnezeu.
Poate că la nivel exterior unitatea, în lucrarea ei, are diferite obstrucţionări, și asta pentru că oamenii sunt liberi: acceptă, nu acceptă, vor, nu vor şi aşa mai departe – ai limite acolo, eşti restricţionat în exterior. Dar în interior eşti fără limite: poţi să te uneşti cu ei, să-i iubeşti la infinit, nu ai limite aici. În interior nu ne opreşte nimeni să lucrăm relaţia bună cu Dumnezeu şi unitatea cu Dumnezeu.
Cum au făcut-o şi în închisorile comuniste: da, la modul exterior nu erau liberi, dar în interior nu au putut să îi oprească. Nu te poate opri nimeni să te uneşti înlăuntrul tău cu Dumnezeu şi cu neamul tău – şi cu toată omenirea, până la urmă.


„Rostul nostru este aici”

Aţi vorbit despre lipsa unităţii dintre noi. Ce putem face pentru a fi uniţi ca neam?
S
ă ne adunăm cumva în jurul idealurilor noastre care ne-au unit mereu, în jurul valorilor noastre. Uite, şi faptul de a purta portul popular: e un fapt exterior, da, dar cu implicaţii interioare, lăuntrice. Este extraordinar să purtăm aceste straie, să fim ca strămoşii noştri… După aceea, să preluăm obiceiurile lor în vremurile noastre, cât se poate, bineînţeles, şi în felul acesta ne unim cu neamul şi devenim mult mai uniţi.
Eu sunt de la sat. Ţăranii aveau foarte multe rezerve faţă de ce este nou şi făceau cum s-a mai făcut înaintea lor. De ce? O dată pentru că era o experienţă acumulată în sute, poate în mii de ani. Dar, şi mai important, aşa se uneau cu străbunii, cu înaintaşii. Dacă eu merg la coasă şi cosesc ca tata, chiar dacă tata nu mai este pe pământ, sau întorc fânul ca tata, fac clăile ca tata, atunci eu mă unesc cu tata, devin una cu el. Ei, acum se merge pe profit, pe eficienţă. Faci cum câştigi mai mult, banul a devenit scopul. Or, pentru strămoşii noştri, nu banul, nu câştigul material era partea primordială, ci câştigul spiritual, duhovnicesc, faptul că ei deveneau una. Ei mergeau împreună la strânsul cartofilor sau la culesul viei. De ce mergeau împreună? Pentru a fi împreună şi pentru a-şi lucra unitatea. Iată, încă un mod de a ne lucra unitatea: să mergem împreună – împreună, ca familie -, să ieşim la o mănăstire, să ieşim pe munte… Dar împreună, nu separaţi într-un mod egoist, cum suntem încurajaţi foarte mult acum să facă fiecare cum crede, cum simte. Că atunci ne separăm unii de alţii.
Noi îi încurajăm foarte mult pe tineri să vină la mănăstire: facem tabere cu ei, chiar şi tabere internaţionale cu tineri români de pe tot globul. Faptul că se întâlnesc mi se pare extraordinar, şi de-ar fi numai să se întâlnească, şi în rest să nu facă mare lucru. Dar faptul că se văd şi fac ceva împreună îi leagă enorm.
Familiile erau foarte bine sudate în trecut şi pentru faptul că tinerii lucrau împreună. Ei se cunoşteau de mici, nu se păcăleau când se căsătoreau. Acum, unde te cunoşti? Ce faci împreună? Păi, în parc, te miri ce, fiecare „ia faţa” celuilalt cum poate. Oare aceea e cunoaşterea adevărată? Nu se cunosc, pur şi simplu pentru că nu lucrează împreună. Munca e un mijloc de cunoaştere fantastic.
Când încep să lucreze împreună, se văd imediat, ca într-o oglindă. Şi nu mai merge acolo cu retorică, nu mai merge „să vrăjeşti” pe cineva. Cum ai făcut primele mişcări în a lucra ceva, se vede ce şi ce fel de om eşti. Uneori îl cunoşti mai uşor pe om la muncă decât la spovedanie, ca duhovnic…
Am văzut la unii dintre fraţii noştri anumite sentimente de discreditare a neamului…
Poate nici nu mai conştientizăm raportarea noastră la neam, la popor. Fără neam suntem fără familie. Fără neam suntem fără rost. Fără neam suntem fără Dumnezeu.
Noi suntem cu poporul – dar numai la lucrurile bune, frumoase. Ne amintim tot ce a fost bun şi eroic, rezultatele pozitive din neamul nostru, şi ne bucurăm de ele. Trebuie însă să ni le asumăm şi pe cele negative, şi pe cele actuale, ca să nu trăim doar în trecut. Trebuie să ne asumăm starea actuală: facem parte dintr-un popor, suntem făcuţi pentru poporul nostru, şi rostul nostru, chemarea noastră este aici, nu este în altă parte.
Mi-a plăcut foarte mult atitudinea lui Petre Ţuţea, după Revoluţie. Era la spital şi i se tot luau interviuri acolo. A fost întrebat despre suferinţa sa în închisorile comuniste, şi nu voia să vorbească despre tot ce s-a întâmplat. De ce? Pentru că el vedea neamul nostru ca pe o familie. “Dacă spun că am fost pălmuit, întinez strălucirea poporului român. Nu vreau să umilesc, jelindu-mă, poporul român” – aşa şi-a justificat refuzul de a vorbi despre ceea ce el considera o ruşine a neamului nostru. Şi atunci noi cum să ne mai arătăm acum păcatele unii altora?
M-a impresionat comportamentul filosofului Constantin Noica, care, pe la începutul perioadei comuniste la noi, a reuşit să ajungă în Anglia, unde era soţia şi fiul lui, viitorul Părinte Rafail. El ştia, vedea că se dezvoltă comunismul tot mai mult şi nu se mai putea trăi normal, era prigoană. Copilul i-a zis: „Tată, rămâi cu noi, nu te mai întoarce!”. Şi el a zis că nu poate să se mai despartă de neamul său, că el îşi asumă neamul şi merge să sufere cu neamul lui, cu poporul lui. A venit şi a fost închis, dar şi-a asumat liber şi conştient crucea neamului.
Părinte, vedem că sunt atacate valorile noastre, credinţa, tot ce avem noi mai sfânt, şi ne doare lucrul acesta. Ce putem face? E suficientă doar
rugăciunea?
Nu, nu e suficientă doar rugăciunea. Ar fi suficientă rugăciunea pentru un pustnic, care e chemat să lucreze unitatea noastră şi apărarea valorilor noastre prin rugăciune. Trebuie însă să facem şi în plan concret. Manifestarea dragostei faţă de valorile noastre nu se rezumă numai la rugăciune. Rugăciunea o facem ca să ne ajute Dumnezeu, că dacă nu ne rugăm şi începem să facem ceva numai pe cont propriu, nu vom reuşi mare lucru. Însă noi suntem convingători în rugăciune abia atunci când ne implicăm în concret, adică atunci Îi spui cu adevărat lui Dumnezeu că iubeşti neamul şi ce are el mai sfânt prin ceea ce faci, nu numai prin rugăciune. Aşa, de multe ori faci rugăciuni şi pentru faptul că e comod: stai, te rogi un pic şi nu te mai deplasezi fizic să faci ceva, nu te implici acolo, nu te „complici”. Stai lejer, te rogi frumos acolo, numai că nu ştiu câtă rugăciune e aceea, şi ea trebuie să se verifice în concret.

„Naționalismul e adevărul natural”

Cumva, manifestările exterioare de apărare şi de promovare a valorilor noastre confirmă rugăciunea, adică prin acestea vede Dumnezeu cu adevărat că noi chiar vrem şi chiar ţinem la aceste valori ale noastre. Faptul că îţi promovezi valorile, că-ţi aperi identitatea – nu e nimic rău în asta, pentru că şi celelalte popoare fac aşa, şi e un lucru normal să faci asta. La nivel fizic, oare nu trebuie să-ţi aperi integritatea? Adică, trebuie să te laşi pradă bolilor? Şi, te condamnă cineva pentru că-ţi aperi sănătatea? Până la urmă e o chestiune de sănătate spirituală să-ţi aperi valorile. Trebuie să urmărim şi în plan spiritual sănătatea şi vigoarea. E cât se poate de normal să ne apărăm valorile. Cum spunea Nichifor Crainic despre un mare patriot: „Pentru Nicolae Paulescu, naţionalismul e adevărul natural, iar creştinismul e adevărul supranatural“. Ne apărăm naturalul nostru, firescul nostru. E o problemă dacă îl aperi cu patimă şi dacă în asta introduci patima. Da, atunci este o problemă! De asta e nevoie de credinţă: ca să rămâi în virtute, să rămâi în adevăr. Altfel, poţi să pleci în apărarea valorilor noastre cu patimă, şi atunci iese rău: să pui naţionalul deasupra credinţei, ceea ce e greşit.
Am văzut, şi la noi în ţară, poziţii împotriva cip-urilor şi a altor lucruri anormale din societate, dar, din păcate, făcute cu patimă. Asta e greşit. Faci cu revoltă, cu ură împotriva treburilor astea? Atunci deja eşti învins. Cu rău mergem împotriva răului? Noi să fim credincioşi adevăraţi şi atunci când ne apărăm valorile! Să fim în har şi în duhul lui Dumnezeu, şi cu Dumnezeu să ne apărăm valorile. Dar dacă noi sărim cu patimă să apărăm. .. Ce să aperi, că deja eşti învins?

Maica Benedicta, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, spunea despre tinerii credincioşi că sunt nădejdea noastră. Părinte, v-aş ruga să adresaţi un cuvânt de responsabilizare a tinerilor pentru neamul nostru.

Să fim ceea ce suntem! Dacă suntem studenţi, să fim studenţi! Şi, cum spunea Părintele Teofil, să fim cum ar fi Domnul Hristos dacă ar fi în locul nostru. La muncă, peste tot, să-L slujim pe Dumnezeu, şi tot ce facem să facem ca pentru Dumnezeu. Domnul Hristos le-a spus apostolilor: „Voi sunteţi sarea pământului… Voi sunteţi lumina lumii”. Matei 5:13-14 Asta trebuie să fim. Tinerii credincioşi trebuie să fie exemplu pentru ceilalţi, cum spunea Domnul Hristos: “Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din Ceruri.” Matei 5:16
Trebuie să fim exemplu, trebuie să fim model pentru ceilalţi, nu si fim nişte izolaţi, nişte complexaţi şi nişte neînţeleşi în societate. Nu aşa. Trebuie să fim modele vii pentru cei din jur, încât ei, văzându-ne, să-şi dorească şi ei si fie aşa. Trebuie să ajungem să fim creştini cu adevărat.

Articolul a apărut în numărul din mai 2018 al revistei „Familia Ortodoxă”

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.