Mă întorc acum la întâmplarea mea de Paşti. Mă pregăteam pentru sărbătoare. Îmi purificam sufletul pe cât puteam, eram surd la insulte, insensibil la lovituri, blindat împotriva foamei, încălzit de o rugăciune interioară. În noaptea în care ştiam că este noaptea de Paşti, la ora 12 noaptea, am auzit clopotele din Aiud bătând. Vuietul lor pătrundea foarte…. spiritual. Adică nu era un vuiet ca şi când ai fi lângă el, ci pătrundea prin ziduri. Era ca un mesaj pe care lumea de afară îl trimitea, lumea aceea care sărbătorea Învierea Domnului.
Şi am cântat „Hristos a înviat!“. La început în gând, pe urmă am simţit nevoia să-l cânt nu cu voce tare, dar să mă aud eu însumi. Era o linişte mormântală şi orice mişcare din celule era reflectată în afară, pe culoar şi, sigur, gardianul m-a auzit cântând şi a venit la mine şi m-a insultat. Şi am hotărât să încetez să mai cânt ca să nu tulbur noaptea aceea Sfântă a Învierii. Mi-am adus aminte de tot ceea ce se întâmpla în copilăria mea… Cele mai dragi amintiri în perioada aceasta de izolare au fost relaţia mea cu elevii de la Seminarul Teologic şi amintirile copilăriei. Era vorba de inocenţă – inocenţa copilăriei şi inocenţa acelor tineri care mă susţinuseră în timpul predicilor mele.
A doua zi dimineaţa garda se schimba la ora 7. Pe secţie la noi – era o secţie specială de sancţiuni, de pedepse -, erau şase gardieni (era o secţie mult mai mare). Ei veneau înşiruiţi unul după altul. Gardianul care era de serviciu intră în rândul celorlalţi şi cel care rămânea pe secţie deschidea uşa. Noi trebuia să stăm cu faţa la perete. El intră şi se uită să vadă dacă totul este în ordine. Şi n-aveam voie să ne întoarcem cu faţa din nou la uşă decât în momentul în care auzeam uşa încuindu-se.
În dimineaţa aceea de Paşti, nu m-am întors, n-am stat cu faţa la perete. Era un gardian… Dacă dumneavoastră aţi văzut un drac frumos, omul acesta era într-adevăr un drac frumos. Sigur că era un tânăr de ţară, un băiat subţirel, înalt, cu ochi albaştri, absolut angelici, cu o figură foarte frumoasă, totdeauna îmbrăcat elegant, cu costumul pe el. Ceilalţi veneau mai murdari. Era totdeauna foarte curat, foarte elegant. Însă avea o cruzime de neexplicat. Este greu de înţeles cum poate cineva care are o frumuseţe aşa de angelică să fie aşa de crud? Dacă omul acesta nu bătea 5-6 deţinuţi în serviciul lui, probabil nu se simţea bine. Şi în general, în închisoare, sub teroare, sub spaime, este mai uşor să suporţi propria ta tortură decât să auzi pe altul torturat. Când auzeai strigătele…
Majoritatea celor bătuţi erau deţinuţi de drept comun, pentru că erau puţini deţinuţi politici. Oamenii aceştia strigau când îi băteau. Noi tăceam, niciodată nu strigam. Dar ei strigau şi imaginaţia ta începea să lucreze. Şi-ţi închipuiai lucruri oribile. Era o strângere sufletească aşa de mare, încât ai fi preferat să vină să te bată pe tine, numai să nu mai auzi strigătele celuilalt. Şi acesta era unul din oamenii care găsea o plăcere din a-i tortură pe ceilalţi. În dimineaţa aceea când a deschis el uşa, eu mă rugasem toată noaptea la Dumnezeu. Poate am spus de sute, de mii de ori „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le“. De mii de ori poate. Ca să intre în mintea şi în inima mea adânc adevărul Învierii. Am stat cu faţa spre uşă când a intrat el, i-am spus „Hristos a înviat!“. Gardianul s-a uitat la mine, a întors capul şi s-a uitat la cei care erau în spatele lui. S-a întors din nou la mine şi-a spus „Adevărat a înviat!“.
A fost pentru mine ca o lovitură în creştetul capului. Şi am înţeles atunci că nu el mi-a spus „Adevărat a înviat!“, ci că a fost îngerul Domnului. Acela, care stând la mormânt, a spus femeilor mironosiţe: „Pentru ce căutaţi pe cel viu între cei morţi? Iată a înviat. Veniţi să vedeţi locul unde-l puseseră“. Prin gura lui îngerul mi-a confirmat Învierea, pentru că aveam nevoie de această confirmare şi pentru că Dumnezeu a vrut să-mi confirme prin gura vrăjmaşului meu adevărul acestei Învieri. Celula mea s-a umplut de lumină. Şi bucuria mea a fost aşa de mare, încât cele 5-6 ore până la prânz, când venea mâncarea, au fost în lumină şi bucurie spirituală.
Eram încredinţat unui colonel politic al închisorii care dădea ordine speciale pentru mine, în sensul rău al cuvântului, nu în sensul bun. Colonelul nu era un om rău atunci când era beat. Atunci când era treaz era foarte rău. Spre norocul nostru, al meu mai mult, era mai mult beat decât treaz. Aşa că l-am auzit venind la ora 12 pe culoar. Culoarele aveau o rezonantă extraordinară. Auzeam paşii de pe culoar şi ştiam, îi recunoşteam pasul, pentru că urechea se ascute şi spiritul urmăreşte fiecare mişcare, aşa încât ştiai cine vine şi ştiai cu ce intenţii vine.
Şi m-am gândit ca într-o piesă de teatru. Am să stau cu spatele la perete. Am să întorc faţa spre el, am să-l privesc în ochi şi am să-i spun “Hristos a înviat!“. Nu mai era ce fusese prima dată. Nu mai era un impuls interior. Era ca într-o piesă de teatru. Adică eu ştiam ce-o să-mi spună el, el ştia ce o să-i spun eu, ne cunoşteam reciproc. El ştia încăpăţânarea mea, eu ştiam capacitatea lui, puţina lui imaginaţie în care trebuia să reacţionezi exact aşa cum îl ştiam. E destul. Şi i-am spus “Hristos a înviat!”. El s-a uitat la mine şi a spus: “L-ai văzut tu?”. Zic: “Domnule colonel, eu nu L-am văzut când a înviat, dar cred în adevărul Învierii pentru autoritatea celor care l-au văzut, pentru apostoli, pentru ucenici, pentru martiri, pentru milioane de creştini care au murit slăvind pe Hristos fie prin chinuri, fie prin moarte naturală, dar care constituie garanţia că Hristos a înviat. Dumneavoastră, ştiţi, aţi văzut Polul Nord? Dar credeţi în el pentru autoritatea atâtor oameni de ştiinţă. Nici pe Stalin sau pe Marx nu i-aţi văzut decât în poză, dar credeţi în ei pentru autoritatea comuniştilor care vorbesc de ei”.
Cu cât vorbeam, cu cât argumentam logic, cu atât inima mea se întrista. Cu atât lumina din celulă dispărea. Pentru că încercam să argumentez logic, cu logica umană, un adevăr care nu trebuie argumentat. Simpla pronunţare a lui “Hristos a înviat!” era suficient ca să-l convingă pe el sau să-l piardă. Şi am înţeles că am făcut un păcat şi Dumnezeu m-a părăsit. Îngerul care spusese “Adevărat a înviat“, care adusese lumina în celulă plecase…
Vă mai spun câteva lucruri. În perioada instalării comunismului în Rusia începuse activitatea brigăzilor ştiinţifice. Au ajuns într-un sat, au adunat sătenii şi le-au vorbit despre imposibilitatea învierii lui Hristos. Şi la sfârşit au întrebat: “Are cineva de spus ceva?” Şi s-a ridicat un preot de acolo, un rus. Era ca un ţăran. Şi a spus: “Domnilor, eu aş avea ceva de spus”. “Poftim la masa aceasta roşie”. “Eu sunt un om prost, ca şi un ţăran. Nu ştiu prea multe lucruri Dumneavoastră sunteţi oameni deştepţi (la masă era chiar şi un filozof). Dar un lucru tot am să spun oamenilor aceştia care sunt în sală. S-a sprijinit în masa roşie şi a strigat “Hristos a înviat!” şi toată sala a răspuns “Adevărat a înviat!“. Aceasta este cea mai mare demonstraţie privind învierea lui Hristos. Şi eu lovisem în adevărul credinţei”.

Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Suferinţa ca binecuvântare, Editura Cathisma, Bucureşti, 2007

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.