Haralambie, fratele Părintelui Efrem Katunakiotul, povestea că odată a venit părintele Nichifor acasă la ei şi i-a spus mamei lor: „Să nu-i cereţi lui Efrem să coboare în lume. Este un ucenic desăvârşit. Este foarte bun. Dacă va veni, îl vor lua cu sila şi îi vor da imediat parohie, şi va pierde cele pe care le trăieşte acum în Sfântul Munte.
Efrem trăieşte şi vede de pe acum raiul”. Şi a început să povestească: „Odată Părintele Efrem slujea Sfânta Liturghie, iar eu şi Procopie cântam la strană. La un moment dat, noi aşteptam să rostească ecteniile, dar el stătea tăcut. Am mai aşteptat puţin, dar nici un răspuns. Atunci am intrat în Sfântul Altar să văd ce se întâmplă şi am rămas uimit când l-am văzut căzut în faţa Sfintei Mese. Abia după ce l-am scuturat bine şi-a revenit. S-a uitat în dreapta şi în stânga, încercând să-şi dea seama unde se află. Era ud de lacrimi. Fără a spune nimic, a continuat Sfânta Liturghie. Când a terminat, s-a apropiat de mine şi mi-a spus plângând: «Părinte, iartă-mă! Dacă se poate, altă dată când o să mă mai vedeţi într-o astfel de stare, să mă lăsaţi şi nu mă mai scuturaţi ca să-mi revin. Părinte, vă mărturisesc ce mi s-a întâmplat astăzi, nu ştiu cum s-a făcut că am ieşit din mine însumi şi vedeam îngeri care coborau pe jertfelnic şi urcau la cer cântând. Mă găseam într-o stare de negrăită fericire; îmi ieşisem din sine. Vocile şi scuturăturile sfinţiilor voastre m-au făcut să-mi revin. Vă rog, părinte, dacă mi se va mai întâmpla aceasta şi altă dată, lăsaţi-mă aşa cum sunt»”.

Ierom. Iosif Agioritul, Stareţul Efrem Katunakiotul, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004, pp. 64-65

Leave a reply

required