Să nu întârziem a ne spovedi, că ori de câte ori se duce omul plin de păcate la un duhovnic, oricât de depărtat ar fi el de Dumnezeu, când iese de la duhovnic este atâta de uşor, parcă zboară. Nu e nimeni vrednic să se împărtăşească cu Sfintele Taine, că acolo e Dumnezeu, Iisus Hristos, dar cât e în puterea omenească şi cât ne permit Sfintele Canoane ale Bisericii, să ne osârduim să fim aproape.
Părinte Dionisie, vă rugăm să ne vorbiţi puţin despre bucuria împărtăşirii, despre taina Sfintei împărtăşanii. Cum să ne pregătim noi ca să ne bucurăm că ne unim cu Hristos în taina Sfintei împărtăşanii?
Părintele Dionisie: Vedeţi, vedeţi? Atâta de mult s’a smerit Dumnezeu pentru ca omul – omul ăsta plin de păcate, om de nimic – să se învrednicească de Trupul şi Sângele însuşi Mântuitorului Hristos! Cum am mai zis, Dumnezeu îi cheamă pe toţi: „Veniţi către Mine, toţi cei osteniţi, toţi păcătoşii…”
De aceea, ca să fie sufletul fiecăruia în pace, trebuie mai întâi să trecem pe la duhovnic. Fiecare dintre noi avem un duhovnic, nu? Să-i spunem toate necazurile şi neputinţele noastre cu care ne-o înşelat firea, cu care ne-o înşelat Satana şi am căzut. Şi vezi, câtă bunătate e la Dumnezeu? A dat darul acesta preotului duhovnic că dacă te iartă, iertat rămâi, iar dacă nu te iartă, neiertat rămâi. Ceea ce leagă el pe pământ e legat şi în ceruri, şi ce dezleagă pe pământ este dezlegat şi în ceruri. Vezi, câtă bunătate dumnezeiască ne-a arătat Dumnezeu? Putea să pună un înger, că doar miliarde de miliarde de îngeri are, nu-i aşa? „Tu, îngere, să fii duhovnicul oamenilor ăstora!.” Nimeni nu ar fi îndrăznit să zică în faţa unui înger: „Eu am greşit, am căzut în atâtea păcate!…” S’ar fi gândit omul: „Cum să-i spun lui? Da’ se poate? Cu neputinţă.”
Dar a lăsat Dumnezeu, prin harul Sfântului Duh, pe preot; punând arhiereul mâinile pe capul unui preot şi binecuvântându-l şi citindu-i rugăciunea se pogoară harul Sfântului Duh şi are putere – ce iartă, iertat este şi în ceruri, ce nu iartă, neiertat este în ceruri. Vedeţi, câtă bunătate arată Dumnezeu! Acuma, te duci la preot. Preotul acela e om şi el, chiar să fie şi duhovnic; trup poartă, are neputinţele lui, are patimile lui, şi aşa te duci către el. Poate să aibă şi el nişte neputinţe ale lui; nu te interesează pe tine. Tu ştii că el e preot care a fost pus duhovnic prin Sfânta Biserică şi are puterea de a lega şi dezlega. Ceea ce are el, ceva neputinţe, nu te interesează.
Cum trebuie să ne pregătim pentru a avea o spovedanie curata? Ce trebuie să facem: sa postim mai mult, să ne rugăm, să citim?
Părintele Dionisie: Vezi cum scrie Sfânta Carte: „Pregătiţi-vă!,” că dacă nu eşti pregătit, atuncea e un lucru nepotrivit. Să se ispitească omul pe sine, adică să se pregătească, şi aşa să se apropie de dumnezeieştile Taine, că dumnezeieştile Taine sânt foc arzător, ard toate păcatele şi neputinţele şi greutăţile noastre. Dar dacă te apropii nepregătit te arde şi pe tine, s-a terminat! De aceea trebuie pregătire…
Să nu zicem: „Eh, nu-i nimic, am mâncat, am băut, am dormit, am mai făcut şi altele, mă duc şi mă împărtăşesc,” aşa cum aud că fac papistaşii, că la ei liturghia se face târziu. Catolicii aşa zic: „Noi am avut nevoie şi mâncăm mai de dimineaţă. Am mâncat, am fumat şi câte o ţigară… Ei, până la urmă hai să luăm şi câte o cafea ca să ne mai înviorăm. Măi, dar la biserică nu s’a terminat liturghia! Mergem să ne împărtăşim.” Şi se duc şi se împărtăşesc. Păi, aceea este pregătire?
Părintele Dionisie: Eu nu-mi pot închipui în ce mod catolicii permit chiar aşa. Vezi, ei spun că altă hrană e mâncarea şi altă hrană, duhovnicească, e împărtăşania. Oricât ar fi, dacă nu este pregătire, e pieire.
La Sfânta împărtăşanie trebuie un canon de împărtăşanie, se citesc rugăciunile de multumire, nu?
Părintele Dionisie: După împărtăşanie, neapărat. Rugăciunile trebuie făcute cu evlavie, cu mulţumire către Dumnezeu că te-ai învrednicit şi ai luat darul acela atât de mare. (7 Mai 2002)
Părinte, vorbiti-ne puţin despre pregătirea pentru Sfanta Spovedanie.
Părintele Dionisie: Ca om, de-acuma tu ştii: „Măi, am făcut cutare lucru, am să-i spun duhovnicului, şi cutare şi cutare.” Ca să nu le uiţi, însemnează-le pe hârtie, şi când te duci acolo zici: „Părinte, uite, cutare am făcut, cutare, cutare.” Odată ce el ţi-a zis „Dumnezeu să te ierte!,” ceea ce a fost scris în catastifurile Satanei s’a şters. De-acuma eşti dator ca să nu mai faci păcate. Doamne păzeşte dacă le-ai făcut din nou, dar dacă le-ai făcut, du-te imediat la preot, că zice Sfânta Carte, „de câte ori ai căzut, scoală!” Adică, de câte ori s’a întâmplat de ai păcătuit, să nu întârzii cu spovedania. Dar nu să păcătuieşti cu nepăsare şi să-ţi spui: „Eh, m’am dus la preot, m’am spovedit, da’ acuma haide, de-acum o să încep din nou, că iar am să mă mărturisesc.” Da’ nu-i aşa!
Asta-i păcat împotriva Duhului Sfânt.
Părintele Dionisie: Sigur. Păcat împotriva Duhului Sfânt. De aceea, „m’am dus şi m’am spovedit la părinţi şi cu ajutorul lui Dumnezeu n’am să mai fac.” Ei, da’ dacă numai zicem aşa şi nu facem, fără să bagi de seamă te dărâmi, încetul cu încetul. Nu! Să ai o hotărâre, aşa, „hai, scoală iar, degrabă,” uite, ca bolnavul care se îmbolnăveşte: „Mă duc să mai iau o chinină că uite, mă doare capul.” Aşa şi asta.
Deci nu este o regulă. De cate ori simţi de atâtea ori trebuie sa te spovedeşti.
Părintele Dionisie: S‘a terminat, s’a terminat. Aşa este.
Deci nu trebuie neglijata spovedania.
Părintele Dionisie: Nu, nu, sigur… Şi să nu îndrăznească cineva vreodată să se ducă să se împărtăşească fără să se spovedească. Multa rugăciune pe care o citeşte preotul are harul Sfântului Duh de la Dumnezeu, că aşa a dat bunul Părinte Ceresc ca să se ierte mărunţişurile care le-ai avut. Spui ce păcate ai mai avut, ce-ţi mai aduci tu aminte şi aşa te apropii de dumnezeieştile Taine. Că foc arzător sânt Sfintele Taine, care ard toate păcatele, toate fărădelegile şi toate gândurile cele rele, dar dacă eşti cu nebăgare de seamă există primejdia să te mai ardă şi pe tine. De aceea zice Sfântul Apostol Pavel: „Să se ispitească omul şi aşa să se apropie de Sfintele Taine, că de aceea mulţi din voi sânt bolnavi, mulţi suferă, fiindcă se apropie de Sfintele Taine fără pregătire.” Nu e nimeni vrednic să se împărtăşească cu Sfintele Taine, că acolo e Dumnezeu, Iisus Hristos, dar cât e în puterea omenească şi cât ne permit Sfintele Canoane ale Bisericii, să ne osârduim să fim aproape. (Convorbire cu studenţi ASCOR, Aug. 1999)
Părinte, suntem şi noi duhovnici la rândul nostru, aşa, nevrednici cum sUntem. Şi vin la noi oameni poate mai vrednici decat noi. Menirea noastră npastrta e să nu le refuzăm impartasania, să-i împărtăşim, pentru că Hnstos nu l-a refuzat pe Iuda sa ia bucata lui de paine. De multe ori vin la noi oameni cu păcate grele. Ce sfat ne daţi, cum putem sa facem cu împărtăşania in cazul lor? Ca să-l trimit la episcop este ca şi cum m-aş spăla pe mâini, aş scăpa de el, nu pot. Poate totuşi l-a trimis Hristos la mine.
Părintele Dionisie: Aşa e, aveţi tot dreptul… Dar vedeţi, Sfinţia voastră, oricât ar fi, să nu ne depărtăm de sfaturile Bisericii, de sfaturile canoanelor Bisericii. Canoanele pe care le-au hotărât Sfinţii Părinţi la cele şapte Sfinte Soboare Ecumenice, le-au întocmit cu harul Sfântului Duh, fiindcă ei au fost mai buni ca orişicare din noi, căci i-a insuflat harul Sfântului Duh învăţându-i cum să găsim calea mântuirii. Ai căzut în păcate, dar Dumnezeu şade, stă cu braţele deschise şi zice: „Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi însărcinaţi, veniţi, numai să nu plecaţi, că numai la Mine veţi afla odihnă.” Dar vezi, Sfinţia ta, aşa s’a hotărât de Sfinţii Părinţi, ca la fiecare păcat să ia omul o pedeapsă, ca să cunoască într’adevăr că a păcătuit înaintea lui Dumnezeu. Trebuie să ia o pedeapsă, nu-i aşa…
Bineînţeles, şi un canon.
Părintele Dionisie: O mică, o mică pedeapsă, sigur. Ei, să nu ne depărtăm de canoane, cât se poate. Oarecare iconomii are duhovnicul, dar nu să-ncepem să ne îndreptăţim: „Nu-i nimica cutare, nu-i nimica cutare, nu-i nimic,” că atuncea ne dărâmăm cu totul.
Întradevăr, să vedem duca el conştientizează gravitatea păcatului.
Părintele Dionisie: Apoi aceea, vezi? Prima dată, cea mai mare pocăinţă este asta – omul s’a spovedit, dar hotărât să nu mai facă păcatul. Acela e un mare har dumnezeiesc. Dar de multe ori el de-abia aşteaptă să iasă de sub patrafirul duhovnicului, se duce acasă şi face tot cele dintâi şi încă mai rele. Asta e primejdie mare. Da! De aceea trebuie mare insuflare dumnezeiască ca să nu-l deznădăjduieşti pe omul păcătos, dar să nu facem nici greşeala despre care se zice în Sfânta Carte: „Nu aruncaţi cele sfinte câinilor şi mărgăritarul porcilor.” Vezi? Trebuie mare băgare de seamă.

Părinte, să ne întoarcem la luda. Cum v-am spus, Hristos l-a losul să-şi iele bucala lui de pâine: dacă el s’a dus in iad, treaba lui. Dar depinde şi omul cum face… Aşa şi noi, dacă-i dăm noi, trebuie să conştientizezi, să-mi pun întrebarea dacă sânt mai vrednic decât Hristos şi el e mai rău decât Iuda. Şi, de multe ori, te pândeşti – dacă totuşi Hristos mă pedepseşte că nu i-am dat împărtăşania? Poate că el mâine e mai pocăit decât cel pocăit, şi nu pot să-l refuz de la Trupul lui Hristos, să nu-i dau bucata lui care i se cuvine. Este o mare chiverniseală.
Părintele Dionisie: Da. Trebuie să vedem… Vedeţi, Sfinţia voastră, că oricât de înaintaţi am fi noi cu ştiinţa şi cu duhovnicia, tot mai înaintaţi au fost Sfinţii Părinţi care le-au hotărât.
Aşa este.
Părintele Dionisie: De aceea trebuie mare băgare de seamă. Da. Că vezi, păcătosul care vine şi se mărturiseşte, el vine ca la Dumnezeu. Dar dacă tu nu-l conduci cum. trebuieşte, îi spui „vino să te-mpărtăşesc, nu-i nimica cutare, nu-i nimic,” îl împărtăşeşti, el se mântuieşte, dar tu ce faci cu sufletul tău? De aceea trebuie mare dreaptă socoteală.
În lume, părinte, sunt multe ispitiri şi viitorul omului de mâine nu se ştie cum va fi. Mai ales eâ vedem şi auzim fel şi fel de păcate, ale copiilor şi ale celor tineri mai ales, in rândul celor tineri. Ce se va întâmpla cu omenirea de mâine? Cum vom face nou câ asta e menirea preotului, acolo unde-i întuneric să aducă lumina, umlc-i ură să aducă iubire. Şi, cum putem noi mai uşor să facem lucrul ăsta? Părintele Dionisie/ „împărăţia lui Dumnezeu se sileşte,” zice Mântuitorul. Să ne silim, mai cu seamă preoţii. E o datorie duhovnicească, o datorie de la Dumnezeu, o obligaţie, fiindcă dacă nu bagi de seamă te pierzi tu singur. De aceea, trebuie mare dreaptă socoteală. Aşa să socotim lucrurile încât să nu ne depărtăm mult de hotărârea Sfinţilor Părinţi, şi să iconomisim ca şi Omul Să nu deznădăjduiască de mântuirea lui. (Convorbire cu trei preoţi din Moldova, 10 Iunie 2002)
Mirenii trebuie să se împărtăşească numai in cele patru posturi ori au dreptul să se împărtăşească şi în afară de post?
Părintele Dionisie: Dacă n’au păcate opritoare pot să se-mpărtăşească şi mai des.
Am simţit ca am găsit multă pace și cu aceeaşi pace am mers în ţară. Bine, s-a mai tulburat pacea dar asa, pe general, este pace si am multa dragoste să vin aici şi -sa urmez o randuială care e ca în ţară, dar sunt şi diferente. Unii din ţară se şi smintesc de aceste diferenţe care sunt aici; atuncea nu ştiu cum sa le împac pentru că eu m’am simţit aici cu multă pace şi multa bucurie, şi in ţară a mers randuiala pe care am invatat-o aici, cât am stat in Sfântul Munte. Aşa ca, acuma, unii se suprara pe mine ca eu fac cum am învăţai aici şi zic că o fac din slava desarta pentru ca nu fac cum e in ţară, intru toate.
Părintele Dionisie: Nu, nu, nu, dacă-i greşeală, să vedem. Şi de aici poate să fie ceva greşeală, dar stai la discuţii. Să deschidem Sfintele Cărţi, sfintele prorocii, şi dacă-i greşeală, de tot lucrul rău să ne ferim. Dar ce greşeală este dacă respectăm tipicul Sfântului Munte? E vreo greşeală? Că nu putem… Asta e altceva că nu putem. Dar dacă respectăm aşa cum merge în Sfântul Munte nu-i ceva greşeală. Că nu pot, aceea-i altceva, că nu se poate, nu se poate. Eh!…
Da’ tot lucrul bun trebuie făcut cu multă răbdare. Ca să instalezi acuma într’o mănăstire din România aşa cum e în Sfântul Munte, foarte bine este, dar nu-i uşor, pentru că s’a învăţat personalul cu un alt tipic; că dacă călugărul a venit de tânăr acolo s’a învăţat cu tipicul locului, al mănăstirii respective. Dar să stăm să discutăm. Ţinem şi tipicul care se găseşte acolo, că tot pentru Dumnezeu este, dar să stăm să ne sfătuim, nu să ne contrazicem. Să ne sfătuim: nu-i bine să tăiem cutare lucru şi să facem ceva care-i mai apropiat, mai pentru folosul sufletului nostru? Nu ca să dezrădăcinezi ce-am găsit în mănăstirile noastre, dar să ne sfătuim ca să putem modifica.
Că dacă iei aşa o hotărâre, ca şi cum ai fi conducător, „aşa trebuie să facem, aşa,” nu faci nimic. Numai cu sfătuirea, ca să poţi pregăti prin sfat sufletul şi gândirea oamenilor ca să accepte toţi modificările. Da’ dacă eşti autoritar nu faci absolut nimic, mai cu seamă cum e lumea acum. Nu, nu! Se pot îndeplini multe lucruri mari, dar trebuie lucrat cu sfat, cu îndelunga răbdare. Ca să-l convingi pe om îţi trebuieşte multă răbdare; trebuie să-l introduci în cele ce vrei să-i spui, ca să te înţeleagă. Vezi? Dar cere mai întâi şi mai întâi ajutorul Domnului. Vezi că ne zice destul de clar Mântuitorul: „Fără de Mine nu puteţi face nimic.” Să cerem ajutorul Domnului prin rugăciunea Preacuratei Maicii Lui şi aşa putem face ceva cu spor duhovnicesc.

                                                   Starețul Dionisie de la Colciu, Cuvinte din Sfântul Munte Athos, Editura Predania, Editura Sophia

Leave a reply

required