Adevărata pedeapsă a omului căzut a constat în moartea sufletului care a fost afectat imediat după călcarea poruncii. Omul a fost lipsit de Duhul Sfânt care viețuia în el și care menținea întreaga ființă omenească.
De atunci el a ajuns robul propriei sale naturi, natură contaminată de păcat care a început să comunice cu ființa demonilor. În urma domniei păcatului și a morții, părțile componente ale omului s-au separat și au început să acționeze una împotriva alteia. Trupul se opune sufletului, sufletul se află într-o luptă cu sine însuși – puterile lui se ceartă – iar omul se află într-o totală amărăciune și tulburare. Puterea dorinței s-a transformat într-o stare de lăcomie a poftelor; puterea bărbăției sau a energiei s-a transformat într-o stare de mânie, de la o mânie ascunsă până la ținerea de minte a răului. Puterea cuvântătoare, înstrăinându-se de Dumnezeu, a pierdut posibilitatea de a dirija cu puterea de voință și cea a energiei.
Dar aceasta este puțin spus pentru că sufletul singur s-a supus păcatului și îi aduce numeroase jertfe prin viclenie, fățărnicie, minciună și înaltă părere de sine. El luptă, se ceartă în sine și cu sine însuși tulburând întreaga ființă a omului cu diverse gânduri nefolositoare și care nu pot fi stăpânite. Astfel se pornesc simțămintele cele chinuitoare și tulburătoare care în zadar sunt defăimate de rațiunea duhului sau de conștiința lipsită de putere și adevăr.
Sfântul Ignatie Briancianinov, Cuvânt despre om, Editura Egumenița, Galați, 2007, p. 82