Mitropolitul Inochentie de Ruanda și Burundi vorbește despre lucrarea pe care o săvârșește Biserica Ortodoxă în ultimii ani, în condiții deosebit de grele, în aceste două țări africane.
***
Am început lucrarea misionară în Ruanda în urmă cu un an, iar în acest timp am reușit să punem bazele a opt comunități, și, de asemenea, să botezăm foarte mulți oameni. La început a fost foarte greu, și, din pricina lipsei preoților, am evitat să botezăm foarte mulți oameni. Cum puteam să botez oameni și mai apoi să-i las fără Liturghie? Era o mare problemă că nu puteau participa la Sfintele Taine. O altă problemă a fost lipsa spațiului de cult, lipsa bisericilor, așadar. Și o altă problemă care s-a ivit a fost comunicarea cu oamenii. Nu știu dacă cunoașteți, dar eu sunt din Uganda și nu cunosc limba care se vorbește în Ruanda. Cât am fost la Seminarul Teologic am învățat swahili, dar când am ajuns acolo am descoperit că nu vorbesc toți swahili, așa că a trebuit să învăț dialectul lor, kirundi. Însă, când am mers în sate, am văzut că slujbele care se fac, Dumnezeiasca Liturghie, Cununia, Botezul nu sunt traduse în limba poporului, astfel că a trebuit, precum Sfinții Chiril și Metodiu, apostolii slavilor, să învăț și eu Liturghia în limba poporului și, slavă Lui Dumnezeu, până acum ne-am descurcat foarte bine.
Nu avem biserici, dar, totuși, acestea există. Pentru că biserica sunt oamenii, nu este neapărat clădirea. Așa după cum o casă care nu este locuită nu poate fi numită casă. De aceea, le-am spus oamenilor să aibă răbdare, până când vom obține un teren pentru a ridica biserică. Fiindcă am învățat limba, am început să le fac cateheză oamenilor și îi auzeam pe aceștia cum întrebau nedumeriți: ,,De ce acest episcop nu vrea să ne boteze? Din ce motiv? Noi credem cu tărie iar acesta nu vrea să ne boteze”. Atunci, eu, auzind aceasta, la una dintre orele de cateheză le-am spus: ,,Cum ar fi dacă aș veni să vă cer fiica de soție, fără ca eu să am o casă, un loc unde să locuim? Fără casă, fără masă, fără un pat, ce ne-am face? Iar mâine-poimâine vom avea și un copil. Iar eu să plec iar acest copil să nu știe cine este tatăl lui”. Am încercat să le explic astfel, că, motivul pentru care întârzii este că nu am un teren pe care să ridic biserica. Iar eu nu vreau să fiu un tată care nu are responsabilitate față de copiii săi. Încet, încet am început să botezăm și am hirotonit și 4 preoți în Ruanda. Există 8 comunități creștine și ar trebui să înființăm și altele. Cum scrie în Evanghelie, ,,secerișul este mult, dar lucrătorii sunt puțini”.
În Ruanda nu a fost deloc ușor să funcționăm, pentru că acolo a fost război civil, au fost genociduri, iar guvernul nu permite să facem misiune. Guvernul a cerut de la noi să îi prezentăm un regulament de funcționare, în trei limbi, și doar așa ne-au permis să ne desfășurăm activitatea. Am întâmpinat greutăți și fiindcă unii, rău intenționați, au spus autorităților că noi, de fapt, nu ne adunăm pentru a ne ruga și a citi Sfânta Scriptură, ci pentru a face politică.
Apoi, pentru a primi autorizație ca să ne desfășurăm activitatea trebuia să avem un birou. Au venit la mine și m-au întrebat: ,,Dumneavoastră, preasfințite, unde aveți reședința?”. Le-am spus că episcopia mea este Burundi și Ruanda, iar reședința mea este la Bujumbura (Burundi). ,,Nu, mi-au spus, Ruanda este un stat independent, la fel ca și Burundi. Nu puteți să aveți reședința în Burundi și să desfășurați activități în Ruanda. Trebuie să aveți și aici reședință, birou. Dacă vrem să vă căutăm, unde o să vă găsim, așadar, dacă nu aveți birou aici? Adică, ești episcop cu geanta după tine, briefcase?”. Astfel, am fost nevoit să închiriem un birou și o casă. Este locul unde ne desfășurăm activitatea. Nu este ușor, condițiile sunt dificile, pentru că autoritățile ne țin sub supraveghere. Atunci când am botezat mai mulți oameni, guvernul a trimis oameni să ne supravegheze. Vroiau să știe dacă suntem o religie adevărată, dacă nu cumva facem magie. Unii au născocit vorbe că noi ne închinăm diavolului, pentru că ne îmbrăcăm în negru, purtăm barbă. Iar la botez, ce facem cu părul celor botezați, nu cumva îl tăiem ca să facem farmece? Iar despre cârja episcopului spuneau că are doi șerpi în partea de sus, și câte și mai câte…Noi a trebuit să explicăm foarte bine tot ceea ce urma să facem la Botez pentru ca oamenii să știe despre ce este vorba. Apoi, au fost alte probleme legate de împărtășire. În Ruanda au interzis, din pricina virusului Ebola, să-i împărtășim pe oameni din același potir. Când au văzut cum merg toți să se împărtășească, ne-au spus că acest lucru nu este bun, pentru că oamenii pot lua virusul și să-l transmită mai departe. Atunci, guvernul ne-a întrebat dacă nu există un alt mod de a-i împărtăși pe oameni, noi le-am spus că așa se procedează în Biserica Ortodoxă, și, dacă vom merge în alte țări unde există Biserică Ortodoxă, vom vedea că oamenii procedează la fel. Noi, însă, nu obligăm pe nimeni ca să se împărtășească cu aceeași linguriță. Dar aceasta a fost o problemă și constituie încă o problemă, pentru că statul a vrut să ne interzică să ne desfășurăm activitatea așa cum trebuie.
De asemenea, atunci când am botezat mai mulți oameni la un râu, au venit și ne-au spus că nu putem face așa ceva pentru că oamenii s-ar putea îmbolnăvi de boli de piele, că s-ar molipsi de la unul la altul și multe asemenea. Atunci a trebuit să le explică că noi credem că Tainele noastre, și mai ales Dumnezeiasca Împărtășanie este foc ce arde toate bolile, cele sufletești, dar și cele trupești. Încercăm să explicăm în acest fel dar, de cele mai multe ori acest lucru nu e ușor.
Lucrarea pe care o facem acolo necesită foarte multe strădanii. De ce? Oamenii care vin la noi ca să se boteze vin dinspre alte credințe și aduc cu ei și credința lor pe care au dobândit-o înainte. În cele mai multe religii africane, abaterea de la normele comunități atrage după sine anumite pedepse. Se întrunește un consiliu și se stabilește o pedeapsă pentru cel care a încălcat normele de conduită din comunitatea respectivă. Ori, în Biserica Ortodoxă nu există așa ceva, iar eu a trebuit să le explic acest lucru. A trebuit să le explic că cel care greșește nu va fi pedepsit ci, din contră, va fi înconjurat cu și mai multă dragoste din partea noastră. Nu îl ducem în fața vreunui tribunal și nici nu îl excludem din comunitatea noastră, pentru că noi suntem ca o familie. Atunci când copilul nu-și ascultă părinții și pleacă de acasă și are vreun accident sau ia vreo boală, nu este îndepărtat din familie de către părinți. În acest mod încercăm să le dăm exemple care să le folosească în viața de zi cu zi. Le spuneam despre pocăință că se aseamănă cu hainele pe care le purtăm. Le purtăm, se murdăresc, le spălăm iar apoi o luăm de la capăt. La fel este și pocăința. Unii oameni nu înțeleg foarte bine acest lucru. Este vorba și de nivelul de educație al poporului dar și de cultura specifică fiecăruia. Am slujit și în Uganda și în Kenya, iar lucrurile sunt diferite față de Ruanda și Burundi, care tocmai au trecut printr-un război civil iar prețurile produselor, în general, sunt foarte mari. Unele țări nu produc nimic ci doar importă. Există multe probleme. În Burundi, la Bujumbura am ridicat și o școală dar la scurt timp a izbucnit războiul iar oamenii au fugit cu toții peste graniță ca să scape. Când s-au întors, nu au mai găsit nimic, iar pământurile le fuseseră confiscate. Statul le-a construit mai apoi case ca să aibă unde să locuiască. Este foarte greu să-ți lași agoniseala de-o viață și să pleci într-o zi, ca refugiat într-o altă țară. Asta se întâmplă aici, din păcate.
Cu toate acestea, am reușit să ridicăm acolo o școală și o biserică. Oamenii care trăiesc acolo sunt din triburi diferite, hutu, tutsi și bantu, și de-a lungul timpului au fost conflicte sângeroase între ei. Statul a construit case pentru toți, ca să aibă un acoperiș deasupra capului. În biserică domină o atmosferă de prietenie, toți cântă sunt veseli etc. Însă, cum se termină slujba și ies afară încep să se certe aducându-și aminte că unul i-a luat casa celuilalt, altul i-a omorât nevasta ori copilul altuia, altul i-a luat pământul nu știu cui și tot așa. E, în această țară, în aceste condiții am reușit să ridicăm o școală generală. Pentru că nu exista școală generală acolo. Cea mai apropiată școală era la 10-15 km. Această școală înseamnă foarte mult pentru copiii de acolo. Chiar dacă, într-o sală învață în jur de 140 de copii. Ce poate să facă mai întâi profesorul atunci când are 140 de copii în față? Acolo familiile sunt foarte numeroase, fiecare familie are mai mult de 5 copii. Nu există suficiente cărți, caiete ori creioane. Când un copil primește un caiet, se bucură de parcă ar fi primit cel mai mare dar. Învățătorul este nevoit, de foarte multe ori, să taie un creion în trei-patru bucăți pentru că nu sunt suficiente creioane pentru toți copiii. Școala este gratuită, dar părinții nu-și permit să ia copiilor nici măcar un creion. Părinții, ce să ia mai întâi de banii pe care îi câștigă într-o zi, o pâine sau un creion? Cei mai mulți au câte cinci-șase copii.
Cei mai mulți copii care merg la școală sunt băieți pentru că fetele nu sunt lăsate și pentru că nu au haine potrivite – ca să-și acopere trupul, vreau să spun. Cum să trimiți o fată la școală dacă nu are cu ce să se îmbrace? Apoi, când se măresc, mai sunt și alți factori care țin de igienă, înțelegeți…Iar pentru a merge la școală un an întreg acești copii au nevoie de foarte multe lucruri. Oamenilor care ne ascultă sau ne văd li se par, poate, lucruri exagerate pentru vremea în care trăim, dar aceasta este realitatea.
Știm că în Grecia există oameni care vor să ajute, de aceea se strâng lucruri de primă necesitate și se împachetează după care sunt trimise apoi acolo unde este nevoie. Dar este foarte greu să trimitem aceste containere pentru că sunt taxe foarte mari. Iar Statul nu vrea să ajute pentru că s-a creat un precedent, mai demult, când au sosit astfel de ajutoare – prin intermediul unor fundații care nu aveau legătură cu Biserica Ortodoxă – și erau vândute. Astfel că Statul a hotărât ca tot ce ajunge sub formă de ajutoare să fie supuse taxelor. Astfel că, acum, sub ascultarea Patriarhului nostru, ne îndeplinim misiunea noastră în aceste condiții, și, chiar dacă trecem printr-o perioadă de criză, știm că dragostea este mai presus de orice criză.
Slavă Domnului că există multe asociații creștin-ortodoxe din Grecia care se ocupă cu misiunea creștină și oricine dorește să ajute se adresează acestor asociații iar aceste ajutoare vor ajunge în Ruanda, în Burundi, în Ghana în acest fel. Însă, pot ajuta și în alt fel. Există oameni care merg acolo pentru a catehiza. Știți că, cineva, mergând acolo pentru a catehiza, poate să ajute foarte mult numai cu prezența, pentru că oamenii vor înțelege că unul ca acesta a lăsat toate ale sale și a mers ca să fie împreună cu ei. Acest lucru îi impresionează pe oameni și îi poate schimba. Dar nu doar oamenii de acolo se vor schimba, ci și cel care merge acolo ca să catehizeze. Întorcându-se acasă, în continuare, va fi alt om. Pentru că, poate, erau câteva lucruri pe care nu le înțelegea pe deplin sau nu le lua în serios. O astfel de experiență o să-i dea foarte mult de gândit. Va vedea acolo cât de important poate fi un creion, căruia el nu-i dădea mare importanță. Lucrurile pe care aici le aruncăm pentru că le considerăm vechi, acolo, în Africa pot bucura un suflet de om. Ceea ce aici este nimic, acolo este o adevărată comoară. Astfel, pentru oamenii de acolo, orice ajutor este binevenit, este o adevărată comoară și poate să aducă multă alinare.
După cum am mai spus, acolo lucrurile sunt destul de scumpe și, de multe ori, patriarhul și ceilalți arhierei întâmpină foarte multe greutăți pentru că oamenii sunt din triburi diferite, cu obiceiuri diferite, și noi trebuie să învățăm obiceiurile lor. Chiar dacă suntem din aceeași țară, atunci când fiecare vorbește în dialectul lui, este ca și când cineva ar vorbi cu tine în limba chineză fără ca tu să înțelegi măcar un cuvânt din ceea ce spune.
Prezența Bisericii Ortodoxe în Africa este cu totul altceva față de celelalte credințe. Cu toate acestea, deși se face cateheză de câțiva ani, mai există oameni acolo care cred în vrăjitorie și se închină idolilor. Din păcate, toate acestea există încă. În unele locuri mai au loc chiar și jertfe umane și multe altele. Biserica încearcă, în felul ei, să-i apropie pe toți acești oameni, nu prin constrângere, încercând să le arate că există și altceva față de ceea ce știu ei. Biserica Ortodoxă nu impune nimic, iar acestor oameni, care vin către noi, le spunem că în Biserica Ortodoxă omul trebuie să se simtă liber. Le spunem, de multe ori, că Biserica are o ușă prin care toți cei care vor intră. Dacă le place, pot rămâne. Și chiar dacă pleacă se pot mai apoi întoarce, pentru că Biserica Ortodoxă este precum tatăl din parabola Fiului risipitor. Astfel, ei observă că Biserica Ortodoxă nu seamănă cu celelalte credințe.

                                                                                                                                                                             pemptousia.ro

Leave a reply

required