Cred într-una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică. Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor (Simbolul credinței).
Biserica este una. Fiindcă este trupul viu al lui Hristos și Hristos este Unul, nu poate Biserică decât să fie și ea una. De altfel, și Domnul de aceea a venit, ca să ne unească din nou cu Dumnezeu și între noi, unire care se perturbase serios după căderea celor întâi zidiți și ascultarea lor de diavolul care nu are alt scop decât să despartă pe oameni de Dumnezeu. Domnul a venit ca să ne cheme pe toți să ne unim și Biserica, Trupul Lui Dumnezeu-omenesc, este locul în care se realizează această dublă unire, cu Dumnezeu și cu oamenii. În Biserică ne unim cu Dumnezeu și cu frații noștri, de vreme ce devenim toți mădulare ale aceluiași Trup.
Așadar, orice despărțire, orice rupere de Biserica una înseamnă potrivnicie față de lucrarea mântuitoare a Domnului și depărtare de harul lui. Nu este altceva decât o hulă împotriva Duhului Sfânt Care constituie legea Bisericii. Însă și în acest caz diavolul îi păcălește pe oameni cu diferite îndreptățiri și justificări, care inițial par întemeiate, cum sunt de pildă că vor face o biserică mai autentică, mai tradițională, mai ortodoxă, mai austeră, care va ține vechiul calendar ș. a. Dar scopul este de fapt să separe de Biserică, și prin urmare de harul mântuitor al Duhului Sfânt și în același timp să intre în opoziție cu toată lucrarea și istoria Bisericii și cu tot conținutul și înțelesul Sfintelor ei Canoane „Diavolul prin erezii, încearcă prin nebunia schismaticilor să sfâșie Trupul lui Hristos. De aceea cei care urmează vreo schismă…, fie monahi, fie laici, să se despartă desăvârșit de Biserică până ce vor urî relația lor cu schismaticii și se vor întoarce la propriul lor episcop”. (Pidalionul, 13, 1-2, p. 367).
Avem de pildă, perioada iconoclasmului, în care Biserica a fost încercată pentru 150 de ani aproape și Sfinții Părinți care au luptat pentru Ortodoxie, n-au făcut o altă Biserică, ci au devenit ei înșiși martiri și mărturisitori ai Ortodoxiei, și în final a triumfat Ortodoxia, fără să se rupă unitatea Bisericii. Se poate în unele timpuri că Domnul să îngăduie să fie încercată Biserica în diferite moduri „ca să se învedereze între voi cei încercați” (I Cor. 11, 19), cum spune Apostolul, dar niciodată nu poate să fie rătăcită Biserica, fiindcă este Trupul Viu al Dumnezeului-om, Hristos. Și de aceea nu poate să existe nici o îndreptățire pentru cei care pentru oricare motiv sau oricare pretext se rup de Biserică. „Păcate grele și greu de vindecat sunt erezia și schisma. Ele constituie mijloace prin care diavolul încearcă să zădărnicească mântuirea oamenilor prin tăierea lor de comuniunea ecleziastică purtătoare de viață” (Arhim. Gheorghe Kapsanis, Slujirea pastorală potrivit cu Sfintele Canoane, Pireu, 1976, p. 187)
Ceva asemănător este valabil și pentru creștinii care, fără să se rupă în mod evident de Biserică, creează mici grupuri străine de Duhul Bisericii. Își închipuie că ei sunt singurii păzitori ai Ortodoxiei, în timp ce pe toți ceilalți, și pe arhierei și pe preoți îi consideră indiferenți sau chiar trădători ai Ortodoxiei. Prin faptul de a fi atașați în mod fanatic de unele persoane sau adunări, se îndepărtează de Trupul Bisericii, care de la început se exprimă prin Sfânta Liturghie și în enorie și nu prin adunări. Aceștia stau împotriva lucrării unității, pentru care S-a răstignit Domnul și se înstrăinează de ethosul ortodox care este plin de smerenie, blândețe, ascultare și dragoste. În acest mod, cad în ceea ce osândește Sfântul Apostol Pavel în întâia Epistolă către Corinteni că „fiecare dintre voi zice: Eu sunt al lui Pavel, iar eu sunt al lui Apollo, iar eu sunt al lui Chefa, iar eu sunt la lui Hristos! Oare S-a împărțit Hristos?” (I Cor. 1, 12-13).
În Muntele Athos mergem cu vechiul calendar, fără ca vreodată să fim rupți de Biserică și în același timp îl pomenim pe Patriarhul Ecumenic, căruia ne supunem bisericește. Când vin arhierei și preoți ai Bisericilor care urmează noul calendar, ei slujesc liturghia în Mănăstirile noastre și noi iarăși, când ieșim din Sfântul Munte la Bisericile lor canonice. Obiceiuri diferite pe teme secundare au existat întotdeauna în Biserică, fără ca niciodată totuși să fie pretext pentru a se crea schisme.

                                                   Arhimandritul Tihon, Tărâmul celor vii, Sfânta Mănăstire Stavronichita, Sfântul Munte, 1995

Posted in: Articole.
Last Modified: septembrie 20, 2016

Leave a reply

required