Una din provocările majore ale omului contemporan pare a fi aceea a libertăţii individuale fără limite, exprimată prin dreptul la orice. Omul se crede îndreptăţit să aibă tot ceea ce îşi doreşte. Legislaţiile sunt „forţate” în direcţia îndulcirii sau chiar a eliminării celor mai multe dintre interdicţii. Omul vrea şi cere să i se îngăduie orice. Cine şi de ce, şi în numele cui să-i interzică ceva? Nu este el stăpân pe sine? De ce n-ar putea face orice cu sine şi cu viaţa sa? Revendicarea drepturilor umane a ajuns deja la dreptul omului de a-şi lua viaţa. Se fac presiuni ca euthanasia -dreptul unui bolnav de a cere să i se pună capăt zilelor pe cale medicală, să fie legiferată. Înainte de a fi legiferată, aflăm din ziare că euthanasia este deja aplicată, în domeniul vieţii morale. Aproape că nimeni nu mai îndrăzneşte să interzică ceva. Cele mai aberante lucruri, perversiuni diverse, ciudăţenii de neînchipuit, de care până mai ieri nici nu cuteza cineva a aduce vorba, acum au ajuns a fi dezbătute în public, în presă şi în parlament. Îmi amintesc o dezbatere din Parlamentul Angliei pe tema limitei de vârstă de la care homosexualitatea să fie îngăduită, de la 14 sau de la 16 ani?
Emanciparea de sub orice autoritate, de sub orie oreliste pare a fi una din aspiraţiile presante ale omului contemporan. Omul pare obsedat de libertatea absolută, pare a nu mai suporta ideea că foarte multe lucruri „nu are voie să le facă”, „îi sunt interzise de lege”, „îi sunt impuse de vreo autoritate anume”. Se răzvrăteşte împotriva rânduielilor, a ceea ce „trebuie” sau „se cuvine” sau „se impune”, simţind că toate acestea atentează la un dat al lui, care este libertatea absolută, dreptul de a face tot ceea ce vrea. Este vorba, fără îndoială, de o răbufnire a unei frustrări profunde a omului contemporan. Nu numai că reclamă libertatea şi dreptul de a face tot ceea ce pofteşte, dar se pare că se află şi într-un permanent pariu cu sine şi cu societatea înconjurătoare, pentru a-şi demonstra sieşi şi celorlalţi că este în măsură să facă tot ceea ce gândeşte şi doreşte. Zilele trecute, ziarele relatau cazul unui criminal rus, care a ucis în câţiva ani peste şaizeci de oameni, fără să urmărească vreun beneficiu personal, parcă numai pentru a-şi demonstra că poate să facă acest lucru în ciuda tuturor legilor şi autorităţilor care apără viaţa oamenilor. Arestat în cele din urmă, nu arată urmă de regret pentru tot ceea ce făcuse. De amintit şi cazurile „nebunilor” care au deschis focul asupra unor clase de copii, ca să nu mai vorbim de cei care au lansat bombele atomice şi nu încetează a ameninţa cu lansarea bombelor şi a rachetelor asupra celor care nu fac ascultare.
Pariul omului cu sine însuşi pare a fi cel al atotputerniciei, al suveranităţii şi, astăzi, s-ar părea că acest Pariu este câştigat. Omul este în măsură, are potenţialul necesar să distrugă de mai multe ori întreaga planetă. Numai că, sunt minuscule şansele, ca în cazul actualizării acestui potenţial, el, omul, să mai poată supravieţui. Paradoxal, aspirând la suveranitate absolută şi investind fantastic de mult în această direcţie, omul a ajuns să fie terorizat de spectrul autodistrugerii, a ajuns, de fapt, să fie stăpânit de propriile lui creaţii, de roadele propriei lui aspiraţii spre suveranitate. Unde să fi greşit el de a ajuns în situaţia aceasta disperată?
Care să fie răspunsul Bisericii, al Sfintei Scripturi la această provocare fără precedent, la această întrebare vitală?
Adevărul cel mare şi incontestabil este că omul a fost creat stăpân şi suveran peste întreaga creaţie. În Sfânta Scriptură, în referatul creaţiei citim că Dumnezeu l-a făcut pe om stăpân al întregii creaţii: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile…” (Facere 1,26) sau: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi…” (Facere 1,28). Setea persoanei umane după suveranitate este conformă naturii sale.
În acelaşi sens, Mântuitorul Hristos aminteşte contemporanilor şi conaţionalilor săi, sclavi ai legii, ca omul este suveran, că este deasupra legii, că legea este pentru om şi nu omul pentru lege, că „Domn (Stăpân) este şi al Sâmbetei Fiul Omului” (Matei 12,8; Marcu 2, 27-28). Iar Sfântul Apostol Pavel are curajul extraordinar de a lansa nu mai puţin radicalul cuvânt: „Toate îmi sunt îngăduite”, cu adaosul „dar nu toate îmi sunt de folos…, dar nu toate zidesc…, dar nu mă voi lăsa stăpânit de ceva (1 Corinteni 6,12; 10,23).
Acest text paulin ni se pare fundamental pentru abordarea temei esenţiale a libertăţii sau a suveranităţii umane şi a corectei înţelegeri a acesteia. Suveranitatea şi libertatea constituie o aspiraţie firească a persoanei umane, dar suportă şi riscul fatal al răstălmăcirii sensului acestora.
În perspectiva nou-testamentară, exprimată de cuvintele de mai sus ale Mântuitorului şi de cele ale Sfântului Apostol Pavel, ni se descoperă sensul adevărat al acestora şi criteriul evaluării lor. Miza sau pariul – pentru a folosi aceeaşi imagine – nu mai este dacă pot sau nu pot să fac un lucru, îmi este permis sau îmi este interzis, ci dacă ceea ce fac este sau nu folositor, dacă zideşte sau, dimpotrivă, dărâmă, în perspectiva nou-testamentară. Deci, omul uzează de libertatea şi de suveranitatea sa rămânând liber şi suveran, în timp ce, în prima situaţie, uzează de libertatea şi suveranitatea sa cu riscul de a deveni rob sieşi şi lucrurilor minţii şi mâinilor sale. Omul poate rămâne suveran în lumea care-l înconjoară cu condiţia de a rămâne suveran peste sine însuşi.

                Preot Prof. Univ. Dr. Constantin Coman, Prin fereastra Bisericii sau o lectură teologică a realităţii, Editura Bizantină

Leave a reply

required