Tuturor le este de folos liniştea şi fuga de unele lucruri şi de anumiţi oameni. Iar mai mult celor pătimaşi şi slabi. Fiindcă nu poate mintea numai din făptuirea cea din afară să se facă nepătimaşă dacă nu îi urmează multe şi duhovniceşti vederi. Nici împrăştierea şi conducerea nu-l lasă pe cineva fără vătămare, dacă nu şi-a dobândit mai întâi nepătimirea prin fuga de tentaţiile lumii. Iar grija vieţii şi tulburarea, obişnuieşte să vatăme şi pe cei nepătimitori. Căci nici un folos nu vine, zice Gură de Aur, din lucrarea omului, fără înrâurirea de sus. Dar nici înrâurirea de sus nu vine peste cel ce nu o primeşte în chip liber. De amândouă avem trebuinţă: şi de lucrarea dumnezeiască şi de cea omenească; şi de făptuire şi de cunoştinţă; şi de temere şi de nădejde; şi de plâns şi de mângâiere; şi de frică şi de smerenie; şi de dreaptă socoteală şi de dragoste. Fiindcă toate ale vieţii, zice, sunt îndoite; zi şi noapte, lumină şi întuneric, sănătate şi beteşug, virtute şi păcat, uşurinţă şi greutate, viaţă şi moarte, ca cei slabi prin unele să iubim pe Dumnezeu şi prin altele să fugim de păcat de frica ispitelor, iar cei puternici, să iubim prin toate pe Dumnezeu ca pe tatăl, cunoscând că toate sunt bune foarte şi Dumnezeu le rânduieşte după folos. Aceştia de la cele plăcute trebuie să se înfrâneze, iar pe cele grele să le dorească, ştiind că prin cele dintâi se susţine viaţa trupurilor, spre slava Făcătorului; iar prin celelalte sunt ajutate sufletele spre a se mântui, din mila negrăită a lui Dumnezeu.
Căci trei sunt stările oamenilor: robi, plătiţi şi fii. Robii nu iubesc binele, dar se reţin de la rău, de frica muncilor. Acesta nu este, zice Sfântul Dorotei, un lucru bun, nici bineplăcut. Cei plătiţi iubesc binele şi urăsc răul, dar la nădejdea plăţii. Iar fiii, fiind desăvârşiţi, nu se reţin de la rău de frica muncilor, ci-l urăsc cu putere, nici nu fac binele în nădejdea plăţii, ci-l socotesc ca pe o datorie. Ei iubesc şi nepătimirea ca pe o urmare a lui Dumnezeu şi ca o pricinuitoare a sălăşluirii Lui, prin care se depărtează de tot răul, chiar dacă nu e vreo ameninţare. Fiindcă dacă nu se face cineva nepătimitor, nu-şi trimite Sfântul Dumnezeu Duhul Său Cel Preasfânt, ca nu cumva să se afle dacă atras din obişnuinţă spre patimi şi să se facă vinovat în faţa Duhului Sfânt celui sălăşluit în el şi mai mare osândă să aibă. Dar când deprinderea virtuţii îl face să nu mai aibă prietenie cu vrăjmaşii, nici să mai fie atras de obişnuinţa patimilor, se împărtăşeşte de har, şi aşa rămâne neosândit, primind darul.
De aceea zice Scărarul: «Nu ne descoperă nouă Dumnezeu voia Lui, ca nu cumva aflând-o să nu o ascultăm şi să ne osândim şi mai mult». Căci prunci fiind nu ne dăm seama de milostivirea Lui nemărginită către noi cei nemulţumitori. Cel ce vrea, zice, să afle voia dumnezeiască, trebuie să moară lumii întregi şi voilor sale pentru toate. De aceea, nici un lucru îndoielnic nu trebuie să-l facă cineva, sau să-l hotărască ca bun, afară de cazul că nu poate să trăiască sau să se mântuiască fără el. Să întrebe pe cei încercaţi, sau să-şi câştige asigurarea din credinţa cea tare şi din rugăciune înainte de a fi ajuns la desăvârşita nepătimire, care face mintea nebiruită şi nemişcată în tot lucrul bun. În felul acesta încleştarea poate fi mare, dar omul rămâne nevătămat. Căci «puterea mea întru neputinţa se desăvârşeşte», zice Domnul. Iar Apostolul: «Când sunt slab; atunci sunt tare». Căci a fi cineva nerăzboit nu e bine. Fiindcă dracii se depărtează adeseori, zice Scărarul pentru multe pricini, părăsindu-l pe monah, fie pentru a-i întinde curse, fie pentru a-i stârni părerea de sine, sau înălţarea, sau vreun alt rău, cu care se mulţumesc, ştiind că acestea pot să umple locul celorlalte patimi.
Părinţii, zice Cartea bătrânilor (Patericul) au păzit  poruncile, cei de după ei le-au scris, iar noi am pus cele scrise în dulapuri (biblioteci). Chiar dacă vrem să le mai citim, nu stăruim să înţelegem cele scrise şi să le facem, ci le citim în fugă, sau socotind că facem ceva mare, ne înălţăm, neştiind că mai mult ne osândim dacă nu le împlinim (…). Aşadar, bună e citirea şi cunoştinţa, dar când nu iscodeşte cineva viaţa învăţătorului, cum zice Teologul: «Nu căuta vrednicia de crezare a celui ce te învaţă, sau îţi vesteşte», şi cum zice Domnul: «Câte vă vor zice vouă preoţii…» şi celelalte. Căci nici o vătămare nu-i vine vreunuia care întreabă, din faptele celui ce-l învaţă pe el, dar iarăşi nici un folos, dacă nu lucrează însuşi. Pentru că fiecare va da socoteală pentru sine: învăţătorul pentru cuvântul său, iar auzitorul pentru ascultarea lui cu lucrul.
Iar ce este afară de acestea, e împotriva firii şi vrednic de osândă. Căci, cum zice Sfântul Eustratie, Dumnezeu fiind bun şi drept, prin bunătate ne dăruieşte tot binele, când ne purtăm cu recunoştinţă, primind ca de la un Dătător drept cu mulţumire: dar dacă ne arătăm nerecunoscători, cădem de la bine întru osânda lui Dumnezeu. Aşadar bunătatea şi dreptatea lui Dumnezeu, dacă trăim după fire, ne sunt pricinuitoare a tot binele: iar dacă le folosim rău, ne pricinuiesc muncă veşnică.

Din dumnezeiestile invataturi duhovnicesti ale cuviosului parintelui nostru Petru Damaschin, Filocalia, vol. V, Editura Harisma, Bucuresti, 1995

Leave a reply

required