Dragostea mă face Dumnezeu, şi Tu, o, Dumnezeule te faci om. Acolo unde există unul, nu există iubire. Acolo unde sunt doi uniţi există doar un simulacru de iubire. Acolo unde trei sunt uniţi, există dragoste. Numele Tău este iubire fiindcă numele Tău este treime în Unitate.
Dacă Tu ai fi fost singuratic, Tu n-ai mai fi dragoste, ci ură. Dacă Tu ai fi doime, ai fi o alternare de dragoste şi ură. Dar Tu eşti o treime şi, de aceea, Tu eşti iubire şi întru Tine nu există nici întuneric şi nici alternare. Dragostea nu cunoaşte nici timp şi nici spaţiu. Ea este în afara timpului şi a spaţiului. Pentru iubire, o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi.
Când sunt unit cu Tine în iubire, nu există nici cer şi nici pământ – doar Dumnezeu există. Nu există nici „eu”, nici „tu” – doar Dumnezeu există. Dragostea are trei ipostasuri: curăţie, cunoştinţă şi lumină. Fără curăţie, dragostea nu este afecţiune, ci egoism şi patimă. Fără cunoştinţă, dragostea nu este înţelepciune, ci prostie. Fără lumină, dragostea nu e putere, ci slăbiciune. Când patima, prostia şi slăbiciunea se împletesc, ele devin iad, ceea ce satanei îi place să numească „iubire”.

                                                       Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe malul lacului, Editura Anestis, 2006, pp. 71-72

Leave a reply

required