Aşa precum Biserica se roagă: „Sfârşit creştinesc vieţii noastre, în pace şi întru pocă­inţă, Domnului să ne rugăm”, tot astfel, un creştin ortodox trebuie să-şi amintească mereu de acest lucru şi să se roage pentru împlinirea lui. Sfânta Orto­doxie, totuşi, cu toată încrederea ei în mila Mântuitorului, încearcă mai presus de orice să-şi pregătească şi să-şi înveţe copiii să se pocăiască.
Iată de ce starea normală, obişnuită, atât a asceţilor, cât şi a mirenilor care caută să se mântuiască este duhul unei inimi înfrânte şi smerite, şi uneori lacrimile, iar rugăciunile lor cele mai bune sunt: „Doamne miluieşte-mă” şi rugăciunea lui Iisus.
Însăşi pregătirea Sfântului Serafim de-a lungul între­gii sale vieţi monahale a constat mai ales în căinţă şi rugăciu­ne. El îi povăţuia pe oameni să spună măcar rugăciunea „Doam­ne miluieşte-mă” chiar atunci când îngrijeau un prunc, aşa în­cât aceste cuvinte să poată fi auzite chiar de către un copil nevinovat. Cât de minunat şi ziditor este acest lucru!
Cu ade­vărat strâmtă este poarta către împărăţia lui Dumnezeu. Şi nu există altă cale decât cea a căinţei, a unei permanente oste­neli şi a rugăciunii neîncetate pentru a primi har. Dar toate ostenelile şi eforturile noastre trebuie să fie pătrunse de duhul credinţei şi al dragostei. Prin urmare, părintele Serafim nu numai că-i învăţa pe cei ce veneau la el să se încreadă în mila lui Dumnezeu, dar le şi vorbea despre Cruce şi îi învăţa rugă­ciuni de pocăinţă.

               Arhimandritul Lazarus Moore, Sfântul Serafim de Sarov. O biografie spirituală, Editura Agapis, Bucuresti, 2002

Leave a reply

required