Actualmente, pe întregul pământ sunt răspândiţi oameni care caută răspunsuri la întrebările lor. Setea duhovnicească nepotolită a multora este, iată, un eveniment cu adevărat tragic. Nu puţini sunt cei care stau la limita deznădejdii. Fiecare dintre aceştia, în măsura lui, în adâncurile duhului lui, suferă din pricina absurdităţii vieţii contemporane. Aceştia sunt nemângâiaţi în amărăciunea lor; sforţările personale sunt insuficiente pentru a se elibera din lumea confuziei de care sunt cuprinşi şi pentru a-şi concentra mintea la ceea ce este mai important.
Mulţi sunt înclinaţi să caracterizeze epoca noastră a fi post-creştină. Însă eu, personal, în limitele cunoştinţelor mele de istorie universală şi creştină, sunt convins că, în dimensiunile sale autentice, creştinismul nu a fost primit niciodată aşa cum se cuvine de către masele largi. Multe state s-au pretins a fi „creştine” şi popoarele lor au purtat masca evlaviei, „având doar înfăţişarea dreptei credinţe” (II Timotei 3, 5), dar au dus şi duc un mod de viaţă păgân. Oricât ar fi de curios, dar chiar aceste state ţin de veacuri o mare parte a lumii în menghina de fier a robiei, iar în ultimii ani au învăluit lumea cu norul tenebros al aşteptării focului apocaliptic: „Iar cerurile de acum şi pământul sunt ţinute… şi păstrate pentru focul din ziua Judecăţii şi a pieirii oamenilor necredincioşi” (II Petru 37; Luca 21, 34-35).
În această criză contemporană a creştinismului, în masele de oameni eşti pe deplin îndreptăţit să observi revolta firească a conştiinţei împotriva acelor perversităţi la care a fost supusă învăţătura evanghelică. Noi trebuie ca din nou să trăim în atmosfera primelor veacuri ale erei creştine: „Nouă ni s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credem în El, ci să şi pătimim pentru El” (Filipeni 1, 29).

                                                         Arhimandritul Sofronie Saharov, Despre rugăciune,  Mănăstirea Lainici, 1998, p. 62

Leave a reply

required