Pe la noi, pe aici, pe pământ, Dumnezeu a dat graiuri după cum ştim: pietrei să vorbească despre mii şi milioane de ani, florii să arate frumuseţea Creatorului, precum şi mireasma să umple văzduhul şi să primească întru culegere de miere şi nectar harnica albină. A hărăzit ciocârlia să înalţe triluri spre cer, rândunica să anunţe primăvara, lupul să-şi dreagă vocea în urlet spre luna plină, mielul să vestească în tăcere jertfa Domnului Iisus, şi, Doamne, Dumnezeule, câte nu s-ar mai putea scrie întru bucuria zidirii!
Toate au grai, în regnurile mineral, vegetal, animal, şi doar să avem un pic de circumspecţie şi vom auzi cele ce nu se aud şi vom vedea adesea cele ce nu se văd la prima vedere şi, mai ales, vom înţelege ceea ce nu este prea greu de înţeles, dacă avem în noi un pic din Dumnezeu. Dumnezeu, Cel în Treime lăudat, a hotărât să zidească omul, cu puţin mai prejos de îngeri, cum spune Profetul David în psalmii săi: „Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cinste l-ai încununat pe el. Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui“ (PS. 8, 4-6). Aceasta ar fi ipostaza în care a fost aşezat omul, zidirea mâinilor lui Dumnezeu. Pe lângă multele daruri cu care a fost el înzestrat şi pentru care trebuie să-i mulţumim Creatorului, va trebui mereu să amintim de darul vorbirii. Nici o fiinţă în afară de om n-a fost mai hăruită cu putinţa rostirii. Noi ne-am obişnuit să folosim cuvântul „vorbă“, care vine din latinescul „verbum“.
„Vorba-şi are şi ea vremea ei“
Mai departe, vom face anumite opriri asupra a ceea ce s-a înţeles şi se înţelege prin această stare de comunicare şi comuniune interumană: vorbirea. Dacă am încerca să ne referim la Tudor Arghezi, cel care a meşteşugit bine limba română, croind vorbele bune în psalmii săi poetici, după cum spunea, în scrierile sale, că: „nici o jucărie nu e mai frumoasă ca jucăria de vorbe şi că vorba goală joacă un rol însemnat doar în absenţa ideilor“.
De câte ori nu ne izbim de vorbitori care nu au nimic de spus, dar totuşi vorbesc şi iar vorbesc. Este greu lucru să te poţi stăpâni şi să nu dai buzna cu vorbele tale ca o morişcă în vânt şi mai ales să stărui în ipostaza omului elegant sufleteşte care-şi piaptănă cu grijă expresiile de zi cu zi. Ne ştim fiecare cum suntem şi câtă stăpânire avem în rostire. Mama, de pildă, Dumnezeu s-o ierte, nu vorbea aproape deloc. Era mereu în lucrare şi avea atâtea şi atâtea de făcut şi nu suporta vorba lungă sau pălăvrăgeala. La ea, cuvântul era da, da şi nu, nu! De parcă l-ar fi citit, biata de ea, pe Anton Pann: „Vorba-şi are şi ea vremea ei/Şi nu să trăncăneşti când vrei/Iar cine tace, mai multă treabă face!“.
Şi ne amintim, bunăoară, cum Ioan Slavici, cel scump la vorbă, ca orice ardelean de treabă, scrie că vorba, graiul omenesc e o artă pe care purtătorul fericit al graiului se impune să o folosească în rostire şi în scris cu o robustă dibăcie, pentru a zidi totul în jur şi a transforma totul în bucurie.
„Pune, Doamne, pază gurii mele“
Fie că vorbeşti, fie că scrii sau te rogi cu glas auzit, ori cânţi bucurându-te şi bucurând, totul trebuie făcut cu înţelepciune, cu bucurie şi cu deplină frumuseţe şi artă. Aşadar, am putea vorbi de o artă a vorbirii, a scrisului, a cântului, a rugii! De câte ori unii dintre noi nu au roşit atunci când cei mai de aproape, sau mai de departe, ne-au spus vorbe în răspăr, sau deocheate, au scris lucruri scandaloase, au cântat rostind cuvinte greu de auzit şi de primit pentru oarecare dintre noi? Dacă am gândi, am vorbi şi am lucra mereu ca şi cum Dumnezeu ar fi prezent – doar El este! – în toate lucrările noastre, atunci ne-ar crăpa obrazul de ruşine şi n-am mai îndrăzni să gândim haotic, n-am mai scăpa vorba anapoda şi am lucra ca la lumina zilei. De câte ori am îndemnuri dinăuntru şi dinafară să rostesc cuvinte nu tocmai potrivite, îmi vine în faţă chipul mirat şi dezaprobator al mamei şi aud… rostirile psalmistului David: „Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele“. Şi aşa să ne adunăm în cugetul nostru, luminat de Duhul Sfânt, şi să ne vedem pe dinăuntru şi pe dinafară şi să punem început bun gândului, vorbei, scrisului, cântului, purtării şi lucrării de zi cu zi.
E şi acesta un post a cărui împlinire cere o stare de veghe continuă. Doar aşa ne-am putea struni putinţa rostirii şi nu am mai arunca vorbe în vânt.

Ioan Ioanicescu

 

Leave a reply

required