Lacrimile lui Adam în fața Raiului pierdut erau începutul trezviei, al curățirii, al pocăinței față de luminarea și nepătimirea pe care le-a avut în Rai. Este cea dintâi nevoie care se naște în inima omului: dorința ființială de lepădare a patimii. Să lupte, potrivit cu tradiția ortodoxă, cu răbdare, cu stăruință, întru cunoștință, cu grijă, sincer și smerit pentru omorârea patimilor. Să se liniștească omul, să-și adune mintea să-și concentreze puterile sale, ca să-și cunoască posibilitățile, să mediteze și să se roage, să plângă și să se smerească, să aibă o viață tainică. În această luptă frumoasă și sfântă pentru curățirea de patimi, agonotet (n.r. ‒ cel care prezida întrecerile atletice la grecii antici. [< gr. agonothetes, cf. fr. agonothète]) este Însuși Hristos, pe Care Îl chemăm ca să-L urmăm cu credință, cu dragoste, în mod liber, vesel, cu iubire și jertfelnicie.
Robia față de patimi este dureroasă. Omul, uitându-L pe Dumnezeu, îndumnezeiește materia și pe sine însuși. Este predispus la nespusa nenorocire a vieții păcătoase. Depărtarea de Dumnezeu îi creează o puternică singurătate, o înfricoșătoare autarhie, o implacabilă pustiire. Nu se bucură, nimic nu-l satisface, nu se simte împlinit și nu se liniștește. Fără Dumnezeu toate sunt lipsite de bucurie, fără sens și întunecate. Relațiile devin conflictuale, plictisitoare, problematice. Lipsa de rațiune domină. Stricăciunea stăpânește toate. Omul este dus să facă ceea ce nu dorește, lucrul pentru care el nu a fost plăsmuit să îl facă. Și el, în loc să se scuture de această stare, se îndreptățește și, într-un fel, se batjocorește pe sine însuși. Ba ajunge să se certe și cu Însuși Dumnezeu, ca și cum Acela ar fi vinovat de starea lui.
Patimile împiedică comunicarea destinsă a omului cu Dumnezeu. Omul este ca și cum ar fi legat cu lanțuri într-o închisoare întunecată și nu se poate bucura de viață. Nu poate sau nu vrea să facă omul ceea ce trebuie pentru eliberarea lui. Voința lui este leneșă, întârzie vitejia lui să reacționeze, hotărârea lui o amână mereu. Nu vrem să intrăm în lupte mari și în belele. Am învățat să trăim astfel. Continuăm să ne îndreptățim frumos cu starea noastră, chiar dacă nu ne simțim așa de bine. Dar hotărârea depinde de noi. Libertatea dată nouă de Dumnezeu nu poate cu nici un chip să fie anulată de Dumnezeu, Cel ce a dat-o în dar omului și Care respectă în mod uimitor voința liberă a omului.
Am putea spune încă și că patima este o înămolire, letargie, captivitate. Omului i s-a dat putere să facă ceea ce este plăcut lui Dumnezeu, să se scuture de legăturile patimilor distrugătoare și de suflet stricătoare. Toți avem patimi mici sau mari, vădite sau ascunse, cunoscute sau necunoscute, temporare și permanente, de care spunem că vrem să ne eliberăm, dar nu trecem deloc la fapte. Trebuie să mărturisim că biruința împotriva patimilor este ceva greu de împlinit numai cu puterile noastre. Totuși, cu ajutorul nepătimitorului Hristos, Care de voie a pătimit și a suferit patimi și cruce pentru noi cei împătimiți. De voie a pătimit Hristos, de voie suntem și noi chemați să-L urmăm și să ne răstignim patimile noastre, răstignindu-ne împreună cu Acela. Este absolut necesară această urcare pe prima treaptă, cu voința noastră fermă, cu dorința din inimă și cu o dispoziție profundă. Altfel nu se poate. Este o premisă fundamentală voia noastră, întreaga noastră voință pentru ducerea acestei lupte. Domnul nu este stăpânul unor indivizi fără voie, fără libertate și fără scop, ci tată al unor fii iubiți care doresc neîncetat mântuirea lor. El vrea să-i mântuiască pe toți și să le dea cunoștința adevărului, dar trebuie să o vrea și aceia și să lucreze pentru asta.
Este chemat, așadar, omul să caute și să găsească puterile lui ascunse și să le activeze și să le pună în mișcare direct. Lucrarea aceasta nu este atât de ușoară sau plăcută. Căci patimile lăsate de un timp înlăuntrul nostru au câștigat teren, au prins rădăcini, sunt iubite. Astfel dezrădăcinarea lor este destul de grea, te face să sângerezi, te obosește, te doare. Cu patimile mele am învățat să trăiesc, să domin, să mă impun, să mă recunoască, ba încă să mă și cinstească. Simțeam așadar, într-un fel, o mulțumire, o satisfacție, o siguranță. Zice gheronda Emilianos Simonopetritul: „Când sunt mânios pentru vreo pricină și vreau să devin blând, mi se pare că atunci mă voi pierde și nu voi mai putea conduce. Când sunt mândru și vreau să devin smerit, am impresia că toți ceilalți mă vor călca în picioare. Acum, cu mândria mea îmi închipui că sunt ceva. Trebuie să mă deșart de acest ceva. Este nevoie să mă golesc pe mine însumi, ca să plece o patimă a mea”.
Izbăvirea de o patimă începe prin dorința puternică de a mă elibera de ea. Patima este gardul de sârmă ghimpată, zidul, granița care mă separă de Dumnezeu. Potrivit Sfântului Apostol Pavel, patima constituie dușmănie cu Dumnezeu. Desigur, nu e de ajuns dorința. Va trebui ca dorința să devină faptă și încă această patimă, care este dușmănie față de Dumnezeu, să devină plăcută lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că trebuie să se prefacă și să se preschimbe. Să lăsăm, adică, răul și să iubim binele. Să se dezvolte dorința sfântă, dumnezeiasca dragoste, atracția lui Dumnezeu, harul nepătimirii. Această tânjire vioaie va oferi nevoitorului o bucurie lăuntrică. Nu se îngăduie ca cel ce luptă împotriva patimilor lui să fie posomorât, nervos, neliniștit, temător, nenorocit, amărât, supărat, dezbinat în sine. Când lipsește din nevoința duhovnicească optimismul ‒ nădejdea și bucuria cea adevărată ‒, ceva în mod sigur nu merge bine.
Nevoința noastră este întrețesută cu întristare și bucurie. Bucurie, fiindcă nădăjduim cu îndrăznire în Hristos Cel Răstignit și Înviat, și Biruitor al stăpânirii morții, a păcatului și a demonului. Și întristare, fiindcă noi, cu patimile noastre, L-am întristat pe Dumnezeu și fără de pricină ne-am dus departe de brațele Lui. Creștinii luptători nu sunt niște bucuroși tembeli care încasează palme fără folos, naivi, superficiali, fără profunzime, proști, ciudați și distrați. Dacă sunt astfel, nu sunt adevărați creștini. Nevoitorul creștin este plin de nădejde, bucuros, sincer, cinstit, natural și smerit.

                                                                                        Monahul Moise Aghioritul, Omorârea patimilor, Editura Εν πλω, Atena, 2011

Leave a reply

required