În scrierile Sfinţilor Părinţi întâlnim deseori acest îndemn: să pui început, sau pun început, sau am pus început, sau voi pune început. Întâlnim acest îndemn la Sfinţii Părinţi, dar îl întâlnim şi în zilele noastre. Mi-e teamă, însă, că nu ştim exact ce înseamnă acest îndemn şi ce vrea să spună cineva atunci când îl foloseşte. Nu înseamnă nimic dacă doar rosteşte cineva un îndemn al Părinţilor sau al unor oameni sfinţi din zilele noastre. Problemele trebuie cunoscute de om, pe cât este cu putinţă, în profunzime şi abia apoi să se familiarizeze cu ele, să le asimileze, să le trăiască. Fără aceasta, cunoaşterea nu foloseşte la nimic.
Ce înseamnă aşadar pun început?
Din câte vedem în scrierile Părinţilor, se poate ca cineva să spună, sau chiar să şi simtă, în fiecare clipă, nevoia de a spune pun început, voi pune început. Şi aceasta nu doar la începutul anului, nu doar când ne aflăm în vreun popas al vieţii noastre, nu doar la începutul săptămânii, ci la începutul fiecărei clipe. Pun început. Omul nu numai gândeşte că este bine să facă aşa, dar simte nevoia să şi spună pun început. Şi cu cât se hotărăşte cineva mai degrabă să pună început, cu atât este mai bine. Dacă nu cunoaşte, însă, semnificaţia acestui îndemn şi nu face ceea ce trebuie, totul va părea un joc sau o bătaie de joc.
Aşadar, Părinţii simţeau nevoia de a pune început, adică de a începe viaţa adevărată, duhovnicească în fiecare clipă. Sfinţii puneau început în fiecare zi şi, fără să-şi dea seama, la final s-au aflat pe malul celălalt. Ce înseamnă că la final s-au aflat pe celălalt mal? Să urmărim un exemplu. Un copilaş vrea să se urce pe o scară. Îşi ridică piciorul pe prima treaptă şi se străduieşte să ducă şi celălalt picior pe treaptă. Nu reuşeşte şi cade. Copilaşul încearcă şi altă dată, dar nu reuşeşte. Încearcă iarăşi şi iarăşi cade. Îşi continuă strădania, fără să ţină cont că a eşuat o dată, de două ori, de trei ori…! Nu se lasă biruit de nereuşita lui. Mama copilului îl urmăreşte de deasupra scării, fără să fie văzută de copil. Văzând strădania copilului, şi faptul că nu-i pasă deloc de eşecul lui, coboară, îl ia în braţe şi, una câte una, îl urcă pe copil toate treptele. Cam aşa puneau Sfinţii încontinuu început şi la sfârşit se aflau pe malul celălalt. Pentru a înţelege mai bine întreaga problemă, să o vedem şi din punct de vedere psihologic.
Cele trei straturi ale sufletului
Psihologii spun că sufletul nostru este ca o construcţie care are conţinut mult şi necunoscut şi se împarte în trei straturi. Deasupra este conştientul, adică ceea ce înţelegem cu toţii despre sinele nostru. Gândurile noastre, sentimentele noastre, întreaga noastră stare pe care o conştientizăm, pe care o controlăm, pe care o ştim. Mai jos de conştient este subconştientul. Conţinutul subconştientului nostru ne este necunoscut, dar pentru că se află aproape de conştient, din când în când ne lasă puţin să bănuim ce poate să existe în el. Adeseori câte ceva ţâşneşte din subconştient şi iese în conştient. Mai jos, în adânc, în subsolul sufletului nostru, se află inconştientul. Conţinutul inconştientului este terra incognita, pământ necunoscut, si ne este complet necunoscut. Aşadar, trăirile noastre, stările noastre sunt în inconştient, în acest beci întunecat în care nu ştim ce există precis şi nici nu-i putem controla conţinutul. In limbaj psihologic se spune că acest conţinut al inconştientului dobândeşte o autonomie, face ce vrea, nu ţine cont de noi, nu ne întreabă niciodată.
Părinţii, şi mai ales Părinţii neptici, cunoşteau acest lucru. De aceea au preferat ca mai întâi ei, – şi după aceea i-au sfătuit pe alţii – să stea în pustie, în linişte şi să încerce spunând rugăciunea, să pătrundă adânc înlăuntrul lor, până în străfundul sufletului, pentru a încerca să cunoască acest conţinut al subconştientului, al inconştientului, să-l controleze şi să nu-l lase să facă orice vrea. Faptul că acest conţinut este autonom o ştim cu toţii. In clipa în care vrei să faci ceva bun, o altă putere iese dinlăuntrul tău şi te obligă să faci altceva, ceva pe care nu vrei să-l faci şi totuşi îl faci. Aceste trăiri, în limbajul psihologiei sunt trăiri înăbuşite, adică împinse în străfundurile inconştientului.
Înăbuşirea trăirilor
Mai demult, la case, în podeaua unei camere, exista o deschizătură şi dedesubt era pivniţa. Să ne închipuim că gospodinele aruncau, provizoriu, în pivniţă coji de cartofi şi alte gunoaie. Acestea fireşte, nu dispăreau complet. Continuau să existe şi se preschimbau. Cojile de cartofi putrezeau şi ieşea de acolo un miros urât. Oricât de curată am avea casa, de vreme ce există acest conţinut în pivniţă, de acolo va ieşi permanent duhoare. Iar dacă aceste gunoaie vor fermenta, vor arunca capacul şi camera se va umple de un miros cumplit.
Aşadar, în subconştientul omului sunt împinse diferite trăiri, încă din anii copilăriei noastre. In timp ce creştem ni se întâmplă multe lucruri nedorite, de care nu putem scăpa. Dacă omul nu le asimilează corect în conştientul său, le abandonează – este foarte uşor să facă aceasta – în subconştient. Acestea sunt trăirile înăbuşite care au autonomie, ca şi când ar avea un guvern al lor, adică o autoritate a lor, o putere a lor şi se manifestă cum vor şi când vor.
În aceste condiţii vino tu, sărmane, oricine ai fi – adică noi toţi, de vreme ce nu cunoaştem această realitate -, vino şi trăieşte viaţă duhovnicească! Cum o vom trăi? Vom face strădanii mari, doar atâta cât vom putea înţelege şi atâta cat vom putea controla sinele nostru şi atâta cât vom putea începe să păşim pe un drum nou. Insă din când în când, trăirile înăbuşite vor ieşi dinlăuntru necontrolate şi vor face ce vor voi ele!
Pepenele aflat în apă
Unul dintre psihologii specialişti fondatori ai psihologiei profundului aduce următorul exemplu pentru a ne ajuta să înţelegem ce este conştientul, ce este subconştientul, ce este inconştientul si cât de mari sunt subconştientul şi inconştientul. Într-un vas cu apă aruncăm un pepene. O parte a pepenelui iese afară din apă, însă cea mai mare parte se află în apă. Ei spun că, dacă vrem să vedem analogia în sufletul omului, să presupunem că tot conţinutul sufletului omului este 10/10 şi doar 1/10 este în afara apei, doar 1/10 este conştientul. Închipuiţi-vă că apa din vas este foarte tulbure, aşadar nu vedem nimic înăuntru şi vedem doar acea parte a pepenelui care iese afară. 1/10 din suflet este conştientul, ii vedem, îl ştim, îl controlăm. Insă 9/10 din suflet sunt necunoscute. O parte, cam 3/10, o constituie subconştientul, care este puţin mai jos de stratul conştientului şi avem o idee despre el, însă 6/10 o constituie inconştientul, care este un beci întunecat pe care nu-l cunoaştem câtuşi de puţin.
Omul se chinuie, se luptă ani de zile, se străduieşte să facă ceva şi nu se vede sporind în viaţa duhovnicească. Nu doar că nu sporim în viaţa creştină, în viaţa duhovnicească având de-a face cu un conţinut necontrolat care face ce vrea. Se mai întâmplă şi altceva. De vreme ce suntem de atâta timp creştini şi auzim atât de multe, citim atât de multe şi avem dispoziţie bună, începem să ne prefacem, făcând pe cuvioşii. Nu că ar face-o cineva dinadins! Nu. Luăm cazul în care cineva are dispoziţie bună, dar nu reuşeşte să fie om duhovnicesc aşa cum ar vrea, aşa cum a auzit, aşa cum a citit în vieţile Sfinţilor şi începe să se prefacă. Astfel, nu numai că acel cineva nu se cunoaşte pe sine şi întreaga realitate în care se află, nu numai că nu poate face lucruri importante, în plus devine prefăcut şi nu se mai poate vindeca nicicum. Astfel viaţa trece, se sfârşeşte, plecăm din lumea aceasta şi ce vom face? Doar Dumnezeu ştie!
Dumnezeu ştie, dar El vrea să cunoaştem şi noi, încă din lumea aceasta, şi să facem ceea ce trebuie pentru a ne sfinţi. Nu este de glumă. Astfel nădăjduiesc, ca cele pe care le vom spune în continuare să aibă tocmai acest scop; să ne ajute, să fim cu luare-aminte ca efortul şi osteneala noastră să aibă rod cât mai bogat şi să fie cât mai de folos.
Ce înseamnă pun început?
Ce înseamnă în faptă pun început? Să începem cu partea teoretică, cu partea psihologică pe care trebuie să o înţelegem. Apoi vom trece la partea practică. Cel care spune că pune început spune, cu alte cuvinte: „Mă predau pe mine lui Dumnezeu. Îmi silesc sinele să se supună lui Dumnezeu, să asculte de Dumnezeu, să-L iubească pe Dumnezeu, sa facă voia lui Dumnezeu, să săvârşească poruncile lui Dumnezeu!”.
Astăzi cineva a mers la biserică, s-a cucernicit, a fost atins în suflet şi spune: „Dumnezeul meu, până astăzi m-am jucat. De astăzi mă încredinţez Ţie!”. Sau cineva a citit o carte duhovnicească sau a ascultat cuvântul lui Dumnezeu şi spune: „Am terminat cu minciuna. Pun început. Mă încredinţez pe mine lui Dumnezeu şi pun început ca de aici încolo să fac voia Sa!”.
Cel care face acestea cinstit, sincer, din tot sufletul lui, fără nici o reţinere şi fără nici cea mai mică şovăială şi se va încredinţa lui Dumnezeu, aş putea spune că deja din ziua următoare nu va putea spune pe deplin: „Ieri am pus început, ieri m-am încredinţat lui Dumnezeu si astăzi continui aceasta!”. Dacă este onest cu sine, simte şi astăzi nevoia de a face ceea ce a făcut ieri, adică să spună: „Dumnezeul meu, eu astăzi Te cunosc prima oară. Astăzi pentru prima oară vin în contact cu Tine. Astăzi, Dumnezeule, simt nevoia să mă încredinţez Ţie!”. Deşi, acestea le-a spus şi le-a făcut şi ieri. Nu înseamnă că ieri s-a amăgit pe sine. Nu. Sincer şi cinstit a făcut-o ieri, însă totodată simte nevoia să o facă şi astăzi.
Predarea continuă a sinelui nostru lui Dumnezeu
Am spus că 1/10 din conţinutul sufletului nostru îl avem la dispoziţia noastră, este conştientul. Este bucata de pepene aflată deasupra apei. Acesta este în mâinile noastre. Aşadar, în momentul în care cineva spune: „Mă încredinţez cu totul lui Dumnezeu şi de-acum voi fi al lui Dumnezeu”, dar partea cealaltă, care este în adâncime, nu o poate controla – teoretic poate spune că se predă lui Dumnezeu, însă practic nu poate controla – dă lui Dumnezeu doar „bucata care este afară din apă”, bucata pe care o cunoaşte.
Aceasta este partea teoretică. Practic vorbind, dacă luăm un cuţit şi tăiem bucata de pepene care se află deasupra apei, pepenele se va ridica deîndată puţin mai sus, deasupra apei. De fapt, când spunem pun început, adică mă încredinţez lui Dumnezeu, este ca şi cum aş tăia această bucată de pepene şi iată, pepenele se ridică mai sus şi, astfel, o altă bucată care nu se vedea până atunci acum se vede. Aceasta se întâmplă şi în sufletul omului. Atunci când încredinţează lui Dumnezeu acel 1/10 pe care-l controlează, adică conştientul lui şi trăieşte acest lucru, eu aş spune că chiar din clipa următoare, va simţi că nu s-a încredinţat pe sine lui Dumnezeu. Deşi a făcut-o ieri şi încă mai crede că a făcut-o ieri, astăzi nu simte că s-a încredinţat pe sine lui Dumnezeu. De ce? Pentru că, din subconştient a ieşit o bucată a sufletului sau pe care nu o vedea, pe care nu o controla, iar acum se face cunoscută. De aceea, omul simte în ziua următoare nevoia de a spune: „Dumnezeul meu, eu încă nu m-am încredinţat Ţie; acum mă voi încredinţa!”.
Nu se joacă nici cu Dumnezeu, nici cu sufletul său. Ieri a încredinţat ceea ce putea încredinţa, astăzi se încredinţează iarăşi pe de-a-ntregul, întrucât sufletul nu se taie în bucăţi. Spunem despre pepene că-l tăiem pentru a putea înţelege. In momentul în care încredinţezi această parte a sufletului tău, conştientul, deoarece nu este tăiat cu totul de subconştient, ci este unit printr-o coadă, îl trage şi pe acela mai sus. Astfel, omul simte nevoia ca în ziua următoare să spună: „Iarăşi vreau să mă încredinţez lui Dumnezeu!”. La pepene tăiem partea de deasupra şi se ridică puţin mai sus. Tăiem iarăşi o bucată, şi se ridică din nou mai sus. Şi iarăşi tăiem şi iarăşi se ridică. Tăiem până când îl tăiem aproape pe tot şi va ieşi cu totul la suprafaţă.
Lucrarea pe care au făcut-o Sfinţii şi de care noi ne ferim
În sufletul omului această operaţiune nu are sfârşit. De aceea timp îndelungat – uneori pare că timpul este nemăsurat – omul trebuie să facă această lucrare. Este întocmai ceea ce au făcut Sfinţii. Noi citim şi, uneori, ni se pare că lupta aceasta este lipsită de bucurii, puţin obositoare, cam fără sens pentru noi, care suntem obişnuiţi să nu privim înlăuntrul nostru. Suntem obişnuiţi să deschidem radioul, să deschidem televizorul, să stăm undeva, să discutăm cu cineva, să facem tovărăşii, să ne ducem, să venim…! Omul este continuu ocupat, vrea să fie ocupat, pentru că, altfel, trebuie să stea cu sinele său. Iar dacă stă cu sinele său, începe să vadă aceste lucruri şi se înspăimântă. Iată de ce, uneori, unele lucruri care ies din subconştient, din inconştient, îl înfricoşează pe om şi-şi spune: „Lasă-le mai bine acolo. Nu te atinge de aceste pete murdare!”. Astfel, vremea trece şi sfârşitul vine fără ca noi să fi făcut ceea ce trebuia să facem.
Sfinţii au luat lucrurile în serios, le-au luat de când erau calde, au crezut că, de vreme ce Însuşi Dumnezeu a venit pe pământ şi a murit pentru mântuirea noastră, nu se poate ca omul să nu se mântuiască, să nu se sfinţească, să nu se curăţească de păcate. Aşadar, Sfinţii au intrat în această nevoinţă şi, încet-încet, cu multă răbdare, tot subconştientul şi inconştientul, adică tot sufletul lor, a devenit conştient. Este cu neputinţă să constatăm la un Sfânt că a dorit să facă ceva bun, să lucreze ceva bun, să gândească ceva bun şi în loc să facă bine, a făcut rău. Nici prin gând nu ne dă că Sfinţilor li s-ar putea întâmpla aşa ceva. Nouă ni se întâmplă aşa, pentru că avem în noi încă neprelucrate subconştientul şi inconştientul, adică cea mai mare parte a sufletului nostru.
Diferenţa dintre noi şi cei de altă credinţă
După cum ştiţi, pe lângă noi ortodocşii, mai sunt catolicii şi protestanţii. Catolicii şi protestanţii au în dogma lor Filioque, adică faptul că Sfântul Duh purcede şi de la Fiul, nu numai de la Tatăl. Catolicii au primatul papal, adică pe papă care este infailibil, etc. Noi ortodocşii, nu acceptăm aceste dogme. Catolicii, iar protestanţii şi mai mult, afirmă că omul a fost creat de Dumnezeu direct de la început în straturi, adică având deasupra conştientul, apoi subconştientul şi apoi inconştientul. Biserica ortodoxă nu acceptă acest lucru.
După cum Dumnezeu este simplu şi nu complex, tot aşa l-a zidit şi pe om. Dumnezeu l-a făcut pe om simplu. Înainte de cădere, omul un avea ascunse în adâncurile lui beciuri întunecate. Întreaga lui existenţă era înaintea lui lui Dumnezeu şi înaintea conştiinţei sale goală şi expusă.Toate erau curate şi limpezi. Aceste straturi care-l tulbură pe om şi cărora el nu le da de capăt au fost create de păcat. Vedem că Sfinţii, care intră în această nevoinţă, cred în ajutorul lui Dumnezeu, au mereu harul lui Dumnezeu, nu dau niciodată înapoi, tocmai pentru ca „Este limpede că omul se poate sfinţi!”. Ii vedem lucrând, nevoindu-se şi străduindu-se neobosiţi şi doi ani, şi cinci ani, şi zece ani, şi treizeci de ani, şi cincizeci de ani. Dacă-i citeşte cineva pe Părinţii neptici găseşte în operele lor multe asemenea lucruri.
Vine ceasul binecuvântat în care Sfântul – acel ascet, acel om al lui Dumnezeu, care a luat lucrurile în serios, nu cum le luăm noi – este cu totul conştient, adică întreg sufletul lui este conştient. Nu are subconştient, inconştient, pivniţe întunecoase, trăiri înăbuşite, stări necontrolate sau autonomie ale subconştientului şi ale inconştientului. De aceea Sfântul orice ar spune este sfânt, orice ar face este sfânt, oricum s-ar purta lucrarea lui este sfântă, întreaga lui viaţă este sfântă.
Îndumnezeirea omului
După cele spuse, înţelegem nu doar cât de dificile sunt lucrurile, ci şi că, după cum gândim noi şi după cum acţionăm, probabil lucrăm în zadar şi nu putem ajunge acolo unde vrem să ajungem. Nu simţim că sufletul nostru se eliberează, se vindecă, nu simţim că Harul lui Dumnezeu este în adâncurile fiinţei noastre, că sufletul nostru se sfinţeşte după cum ne-a făgăduit Domnul.
Aceasta nu pentru că nu ştim. Cunoaştem, dar nu este suficient doar a cunoaşte. Se întâmplă mai ales pentru că omul, după cădere, s-a întors spre sine. Înainte de cădere omul se mişca spre Dumnezeu fără nici cea mai mică reţinere şi fără sa întâlnească vreo piedică. Întreaga lui fiinţă se mişca spre Dumnezeu, centrul lui era Dumnezeu, toate erau Dumnezeu. Păcat, îndeosebi, înseamnă ca omul L-a lăsat pe Dumnezeu, s-a întors către sine şi s-a îndumnezeit pe sine. Poate că această stare în vremurile noastre a ajuns în cel mai rău, cel mai aberant punct!
Odinioară oamenii erau idolatri. Credeau in diferiţi zei şi în idoli care erau lucruri din afara lor. In vremea noastră omul s-a îndumnezeit pe sine, adică se crede pe sine dumnezeu. Chiar si copilul de grădiniţă spune: „Eu nu sunt de acord. Eu nu fac ceea ce-mi spuneţi. Eu o să fac ce vreau eu, o să fac ce-mi place”.Noi credem ca cine ştie ce-am descoperit sau vai, ce importanţi vom deveni, dacă gândim şi acţionăm astfel. In realitate omul se afundă tot mai mult în abisul, in temniţa întunecată al sufletului său. Ii vedem pe cei care se droghează, pe cei care au idei ciudate, care fac lucruri bizare că întreaga lor viaţă nu are nici o legătură cu logica. Aceştia se află la extremă. In fapt, cam aşa sunt toţi oamenii!
Cugetul sataniştilor
Cu ceva timp în urmă un ziar a publicat un mic fragment dintr-o carte care spunea că în Grecia există trei „ biserici” sataniste, adică, am putea spune trei grupuri, fiecare cu templul său închinat lui satana. Ceea ce rezultă din gândirea lor şi viaţa lor, spunea textul, este că „Dumnezeu nu există. Omul nu există. Prin urmare, omul să facă tot ce vrea. Să mănânce ce vrea, să bea ce vrea, să se ducă unde vrea, să doarmă cum vrea, să trăiască cum vrea, să se comporte cum vrea!”Acest lucru este afirmat cu insistenţă. Iar spre final spune că cei care nu acceptă acest lucru trebuie să moară. Asta spun sataniştii.V-aş ruga să găsiţi astăzi un om, chiar şi un copil, care să nu aibă cam acelaşi duh: „Voi face ce vreau. Voi face ce-mi place. Voi face după cheful meu. Eu o să fac după cum vreau eu şi după cum înţeleg eu!”. Nimeni nu se întreabă: „Ce spune Dumnezeu?” Fireşte, voia lui Dumnezeu se face cunoscută copiilor de către părinţi, de către dascăli, iar noi toţi aflăm despre voia lui Dumnezeu de la Biserică.
Iar dacă uneori arătăm că respectăm Biserica, îi respectăm pe cei mai mari şi ţinem cont de părerile lor, o facem din vreun interes şi nu pentru că în adâncul nostru credem că, cu cât ne debarasăm de sinele nostru şi ne încredinţăm voii lui Dumnezeu, cu atât ne eliberăm de vrăjmaşul principal care este sinele nostru, cu atât devenim mai drepţi. Nu gândim astfel. Suntem împotriva sataniştilor,dar duhul lor ne-a influenţat pe toţi. La fenomenul că acest duh s-a răspândit în toate direcţiile şi l-am aspirat cu toţii, nu suntem atenţi, nu ţinem seamă de el şi nu luăm măsurile cuvenite.
Fiecare zi este o noua realitate
Mişcarea firească a trenului este să meargă pe şine. Dacă iese de pe şine, se va zdrobi. Starea firească a omului este să meargă spre Dumnezeu să nu se gândească la sine. Numai aşa simte că există, că este fericit şi îl are în el pe Dumnezeu. Acest parcurs, această mişcare trebuie să o facă el.
Din păcate omul s-a întors către sinele său, s-a îndumnezeit pe sine, iar înlăuntrul său s-a creat o stare confuză. După cum spun specialiştii psihologi, o mică parte din sufletul său poate fi cunoscută şi controlată, şi aceasta este conştientul, dar subconştientul şi inconştientul nu pot fi controlate. Cel care se încredinţează pe sine lui Dumnezeu, va trăi fiecare zi ca pe o nouă realitate. În fiecare zi o parte din ce în ce mai mare a sufletului său o va încredinţa lui Dumnezeu. Va veni ziua când se va simţi cu totul încredinţat lui Dumnezeu, chiar şi subconştientul său. Astfel, va deveni un om simplu, un om al lui Dumnezeu.
Cineva m-a întrebat într-o zi la spovedanie: „Spuneţi-mi părinte, în faptă cum este?”. În faptă înseamnă că eu m-am încredinţat ieri lui Dumnezeu, o fac şi astăzi, o fac şi mâine şi o fac în fiecare zi? Ce înseamnă „mă încredinţez pe mine lui Dumnezeu, pun început”? Înseamnă nu doar ceva teoretic, ci înseamnă să am credinţa că nu se poate fără Dumnezeu. Când pleacă Harul omul simte că a fugit de la faţa lui Dumnezeu. Adică, ceea ce s-a întâmplat cu Eva, se întâmplă cu fiecare dintre noi. Eva nu aluat, pur şi simplu, fructul interzis şi l-a mâncat, ci a încetat să mai stea cu faţa spre Dumnezeu, a încetat să mai aibă respect faţă de Dumnezeu, a încetat să mai aibă iubire faţă de Dumnezeu, a încetat să se încreadă în Dumnezeu. A început să bănuiască, a început să viclenească nu cumva ceea ce i-a spus diavolul este drept? Din păcate a crezut în acel lucru şi a căzut.
Trebuie ca omul să izgonească toate acestea din mintea lui, să creadă în Hristos, să se încreadă în El, să-L iubească pe Hristos şi să se încredinţeze că şi sufletul lui poate trăi cele trăite de Sfinţi.
Iată ce este smerenia
Pe de o parte, trebuie ca tot sufletul nostru să iasă în conştient, să iasă la lumină, să iasă în raza Harului lui Dumnezeu. Pe de altă parte însă putem coborî în noi pentru a le curăţi pe toate.
Avem un butoi plin cu apă murdară. Avem şi o bucată mare de plută în forma butoiului de acelaşi diametru şi formă. Pluta intră cu exactitate în butoi fără să atingă pereţii butoiului. Ne străduim să băgăm pluta în butoi, iar pentru că este uşoară trebuie să o îndesăm. Pe măsură ce îndesăm pluta apa se revarsă afară. Când ajungem la fundul butoiului, apa s-a vărsat toată. Cam aşa este şi smerenia. Oricât ne-am încredinţa lui Dumnezeu trebuie să înţelegem că înlăuntrul nostru trăieşte şi împărăţeşte sinele nostru, mândria noastră, egoismul nostru. Este nevoie ca omul să dea afară pe acestea şi să se smerească. În fiecare zi să se smerească. Cei mai mulţi dintre noi nici măcar n-am început.
Butoiul sufletului nostru este plin cu apă murdară a egoismului. Alţii poate că au încercat puţin şi au abandonat. Aşa cum trebuie să bem paharul amar până la fund, până la ultima picătură, aşa şi pluta trebuie să coboare până la fundul butoiului, să nu rămână înăuntru nici un pic de apă murdară.
Cel care iubeşte smerenia şi vrea să se smerească se roagă la Dumnezeu şi, încet – încet, începe să simtă golirea sufletului de eul său, de iubirea de sine, de idolul care s-a întronat în sine. Dacă pe de o parte omul se smereşte, iar pe de alta se încredinţează lui Dumnezeu şi pune început în fiecare zi, întreg conţinutul sufletului vine în lumina lui Dumnezeu. Ajunge, cu adevărat, în starea aceea pe care ne-a făgăduit-o Domnul.
Sfârşitul
Hristos nu a venit doar să moară El, ci a spus că împreună cu El vom muri şi noi. Şi după cum a înviat El vom învia şi noi. Ceea ce este Hristos după înviere, aceea va deveni şi omul atunci când se va uni cu Hristos. Nu este doar un om bun. Creştin înseamnă un mic Hristos. În cele din urmă, pe fiecare dintre noi Hristos îl face ceea ce este El însuşi. Nu doar ne povăţuieşte dinafară, El vine înlăuntrul nostru şi ne ia în Sine, ne unim cu El şi devenim asemenea Lui. Asemenea lui Hristos încă din această viaţă. Ne vom întregi în viaţa de dincolo.
Urez aceasta tuturor!”

                                                       Arhim. Simeon Kraiopoulos, Sufletul meu, temniţa mea, Editura Bizantină, Bucureşti 2009

Leave a reply

required