Cuviosul Paisie (†1994), în cartea sa «Părinți aghioriți», vorbește despre multe chipuri de isihaști aghioriți, precum Părintele Tihon (†1968), care avea drept «lucru manual» metaniile și rugăciunea minții, drept pentru care s-a învrednicit să fie împreună-locuitor cu sfinții, aducând cântare de laudă neîntreruptă lui Dumnezeu, Gheronda Evloghie (†1948), ucenicul lui Hatzighiórghi, care ținea cu sfințenie rânduiala aspră a postului și a rugăciunii neîntrerupte, drept pentru care a fost greu încercat de atacurile demonilor, Gheronda Kosmás de la mănăstirea Pantokrátor (†1970), care îmbina perfect rugăciunea cu lucrul manual, stropind cu propriile lacrimi atât grădina mănăstirii, cât și grădina sufletului său, Gheronda Petru (†1958), care se distingea prin simplitatea și cuvioșenia vieții sale, a cărui rugăciune neîntreruptă era de la sine lucrătoare, fapt pentru care s-a învrednicit să audă cântări îngerești și să vadă lumina cea necreată a slavei dumnezeiești, Gheronda Augustin (†1965), care, datorită rugăciunii curate și lacrimilor inepuizabile, spre sfârșitul vieții s-a învrednicit de nenumărate viziuni dumnezeiești, iar la moartea sa, fața lui strălucea ca razele soarelui, și mulți alții.
Însuși Cuviosul Paisie trăia și se bucura de binecuvântarea necontenită a rugăciunii, petrecând zilnic ore în șir în genunchi pentru nevoile oamenilor aflați în diverse dureri și necazuri. Obișnuia să zică: «atunci când omul sănătos duhovnicește se retrage undeva departe de lume tocmai pentru a-i ajuta mai mult pe semenii săi prin rugăciunile sale, acel om îi consideră pe toți ceilalți sfinți, iar pe el însuși cel mai mare păcătos». Alteori zicea: «Dacă vrei ca Dumnezeu să-ți asculte rugăciunea, prinde postul smereniei, fiindcă pe această frecvență lucrează mereu Dumnezeu și cere cu insistență mila Domnului».
Gheron Iosif Isihastul
(†1959) s-a nevoit din greu în diverse forme de asceză, pentru a atinge înalte culmi ale contemplației. Prețioasele sale epistole încă păstrează nealterat dulcele gust al mierii din stupul duhovnicesc al nevoințelor sale. Iată ce scrie într-una din acestea: «Începutul nevoinței pentru dobândirea rugăciunii curate constă în lupta împotriva patimilor. Este cu neputință să progreseze cineva în rugăciunea minții dacă este robit patimilor. Cu toate acestea, nu este împiedicată cu nimic prezența harului rugăciunii acolo unde nu există neglijență și slavă deșartă». În altă epistolă consemnează: «Toată noaptea mă rog și strig cu tărie: Doamne, ori îi mântuiești pe toți frații, ori pierde-mă și pe mine! Căci nu vreau să merg singur în Rai». Aceasta este dragostea adevărată a monahilor și cea mai mare dovadă de jertfă și iubire de semeni.
Bătrânul Sofronie (†1993) este teologul rugăciunii sau, altfel zis, teologul veșnic rugător, părinte neptic și un om extraordinar. În scrierile sale, definește rugăciunea ca fiind comuniunea și convorbirea omului cu Dumnezeu, mărturisirea neputințelor noastre și cercetarea harului dumnezeiesc. Abandonarea noastră de către Dumnezeu (theoenkatáleipsi) ne maturizează din punct de vedere spiritual, iar tăcerea lui Dumnezeu ne face mai înțelepți, mai răbdători și mai insistenți în rugăciune. Adevărata pocăință duce la cunoașterea și întâlnirea cu Dumnezeu. În cartea sa «Despre rugăciune», consemnează: «Odată, pe când invocam numele lui Iisus Hristos, am fost nevoit să întrerup această rugăciune, fiindcă lucrarea acesteia era prea puternică pentru mine. Deodată sufletul mi-a fost secătuit de cuvinte, de gânduri. Am rămas cutremurat de senzația apropierii lui Dumnezeu. Atunci mi s-a descoperit în parte taina ierurgiei (sfințeniei)».
Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul
(† 1991) oriunde mergea avea mătăniile (komboskíni) în mână. Nu vorbea decât în rugăciune și despre rugăciune. «Când ne aflăm în harul lui Dumnezeu, atunci rugăciunea noastre devine curată», obișnuia să spună. Altă dată, adresându-se unui fiu duhovnicesc, i-a zis: «Știi cât de mare este darul pe care ni l-a oferit Dumnezeu, prin faptul că avem dreptul de a-I vorbi în orice clipă și în orice loc? El ne ascultă întotdeauna. Aceasta este cea mai mare cinste pe care ne-a oferit-o». Exemplul părintelui Porfirie ne convinge că și în marile centre urbane (precum Atena) putem găsi isihaști adevărați.
Bătrânul Efrem Katunakiotul (†1998) este ultimul dintre cei mai cunoscuți părinți aghioriți neoisihaști. Desigur, acest articol nu epuizează în nici un fel această sfântă listă. Dumnezeu să ne ajute ca în viitorul apropiat
să o îmbogățim. Papa-Efrem, cu chipul său biblic, fără să vrea, își vădea lucrarea sa mistică, precum și nemăsurata sa dragoste pentru Domnul Hristos, al Cărui nume îl chema neîncetat în rugăciune. Cele mai îndrăgite subiecte ale sale erau ascultarea și rugăciunea. Obișnuia să spună că cea mai autentică expresie a dragostei față de Dumnezeu și de aproape este rugăciunea. S-a călit în diverse nevoințe și ispite, fapt pentru care s-a învrednicit de mari daruri din partea Domnului. Să avem binecuvântările sale, precum și ale tuturor părinților pomeniți mai sus.
Isihasmul trebuie studiat mai în profunzime mai ales astăzi, când, pe de o parte, tendințele de secularizare, iar, pe de altă parte, diversele forme de misiune improvizată și desele intervenții inoportune ale unor falși teologi influențează nu numai trupul Bisericii Ortodoxe, ci și Monahismul Ortodox Răsăritean, chiar și pe cel aghioritic. În orice caz, tradiția sfântă a Athosului credem, nădăjduim și ne rugăm să rămână nealterată atât în mănăstirile de obște, cât și în chiliile răsfirate prin pustiul aghiorit. Cu toții suntem chemați să contribuim, fiecare în felul lui, la păstrarea caracterului isihast al Sfântului Munte, fiindcă lumea contemporană are mare nevoie de sfințenia și autenticitatea vieții monahale de aici.


Sursa: Revista Ο Όσιος Γρηγόριος nr. 24, pp. 57-71, editată de Sfânta Mănăstire Grigoríou, Sfântul Munte 1999.

Leave a reply

required