A fi bogat este un păcat? A dori să duci o viață echilibrată și liniștită din punct de vedere financiar, fără a te lăcomi după dobândirea unor averi mari, este o patimă? A fi sărac este o virtute? Toate aceste întrebări au frământat mintea comunităților creștine din primele veacuri datorită dorinței necurmate de a urma întru totul cuvintelor Mân­tu­i­to­rului și atitudinii Apostolilor față de bogăția lumească. Așadar, împreună cu Clement Alexandrinul, încercăm să găsim răspunsul corect la întrebările de mai sus.În Sfintele Evanghelii regăsim o serie de pilde ale Mântuitorului îndreptate împotriva celor care sunt iubitori de arginți, precum pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr (Luca 16, 19-31), pilda bogatului căruia i-a rodit țarina (Luca 12, 16-21), dar și câteva momente când Hristos Se întâlnește cu persoane bogate ale societății vremii – sutașul roman, tânărul dregător sau vameșul Zaheu – și reacția acestora. Din toate aceste exemple rezultă că Hristos nu cere decât într-un singur caz, în cel al dregătorului, ca acesta să se despartă de bogățiile sale. În pilde este osândit egoismul extrem al ambilor bogați, care nu se îndură să dea ca milostenie nici măcar cele care prisosesc și urmează să devină nefolositoare – firimiturile de la masă în primul caz, roadele culese în anul anterior, în cel de-al doilea. În ceea ce privește întâlnirea cu Zaheu, acesta alege de bunăvoie, fără a fi silit în nici un fel, să dea jumătate din avere săracilor, iar din cealaltă jumătate să își răscumpere greșelile. Este greu de crezut, având în vedere averea uriașă a șefului vameșilor, că acesta a rămas sărac lipit pământului. Sutașului roman nu i se cere nimic, cu toate că zidise pe cheltuiala proprie o sinagogă și deținea probabil o avere considerabilă, de vreme ce avea și câteva slugi. Vedem că atitudinea care s-a încetățenit, și anume că fiecare bogat trebuie să renunțe la toată averea sa, este una neconformă cu Scriptura și este prezentă într-un singur caz din cele cinci.
Însă chiar și aici, Clement Alexandrinul consideră că Hristos i-a cerut tânărului dregător să renunțe nu la averea sa uriașă, ci la pofta de averi, și decide să interpreteze pasajul într-o cheie alegorică: „Hristos nu-i porun­cește, așa cum cu ușurință interpretează unii, să se lepede de averea pe care o avea, să se despartă de bani, ci să izgonească din sufletul său gândurile despre avuții, dragostea sa de avuții, excesiva sa poftă de bani, admirația și boala lui după avuții, grijile, spinii din viața de aici, care înăbușă sămânța vieții veșnice” (Clement Alexandrinul, „Care bogat se va mântui?”, 11, 2, PSB 4, în: Scrieri I, EIBMBOR, 1982, p. 41). Desi­gur, interpretarea lui Clement Alexandrinul nu este singura care s-a impus, dar ea prezintă o notă ușor diferită tocmai pentru că insistă asupra faptului că nu banii sau proprietățile constituie problema, ci atitudinea omului cu privire la ele. Dacă un creștin are o avere considerabilă, el trebuie să încerce în primul rând să facă milostenie și să găsească mijloace de a face lucrul acesta cât mai des, nu să se gândească la modul cum poate ajunge sărac.
„Nici monah nu te-ai făcut, și pe senator l-ai pierdut”
Î
n viața Sfântului Vasile cel Mare regăsim o întâlnire pe care acesta a avut-o cu un senator care se făcuse monah, dar care renunțase numai la o parte din averi, iar restul le pusese bine pentru mai târziu. Aici, Sfântul Vasile a fost tranșant: „Nici monah nu te-ai făcut, și pe senator l-ai pierdut”. De aceea, nimeni nu trebuie să se grăbească să ofere milostenii peste putere sau să-și împartă averea și apoi să plângă după bani. Clement Alexandrinul observă următoarele: „Unii oameni de dinainte de Hristos au disprețuit lucrurile materiale; și-au lăsat averile, le-au vândut, dar, după părerea mea, și-au înmulțit patimile sufletești; au ajuns mândri, lăudăroși, plini de slavă deșartă, au disprețuit pe ceilalți oameni, gândind că ei au făcut ceva supraomenesc. Cum ar putea Mântuitorul porunci celor care doresc să trăiască veșnic să facă ceva care le-ar vătăma și pângări viața pe care le-o făgăduiește? E cu putință iarăși și aceasta: cineva poate să se lepede de avere, dar totuși să aibă în sufletul său adânc înfipte și vii pofta și dorința de avere. A renunțat la folosirea averii, dar în lipsa ei și în dorul după averea risipită simte o îndoită durere: durerea că nu se mai poate sluji de ea și odată cu ea părerea de rău de ceea ce a făcut. Că e cu neputință și de neconceput ca cel care simte nevoia celor necesare traiului să nu-și sfărâme mintea și să nu fie neliniștit din pricina bunătăților care îi lipsesc și să nu încerce pe orice cale și oricum să și le procure” (Clement Alexandrinul, „Care bogat se va mântui?”, 12, 2-4, în: Scrieri I, p. 42).
În cazul monahilor, așa cum era și cel al senatorului de mai sus, lucrurile sunt clare. Acolo, nehotărârea și îndoiala au condus la o greșeală incredibilă, acesta nedevenind monah pentru că nu renunțase la toată averea, dar nereușind nici să se întoarcă la viața sa de dinainte. Însă, pentru un mirean, această cale nu trebuie urmată decât atunci când este sigur că decizia este cea potrivită și el este pregătit sufletește să renunțe la averea sa. Mult mai util este ca acesta să muncească în continuare pentru a-i putea ajuta pe cei nevoiași din munca sa. Nu există niciun motiv pentru care ar trebui să renunțe la munca sa răsplătită financiar consistent, atât timp cât nu uită și de această îndatorire și inima sa nu este cucerită de dorința de a dobândi averi numai pentru sine. Din acest punct de vedere, sunt săraci însetați de câștiguri și bogați detașați sufletește de tot ceea ce au. Este greu să tragi o linie de demarcație între cine suferă de această patimă și cine nu, doar uitându-te la averea și proprie­tățile unei persoane. Filosoful stoic Seneca afirma că sunt persoane care privesc farfuriile simple din care mănâncă de parcă ar fi din argint sau aur, iar alții privesc farfuriile lor de aur și argint ca și cum ar fi unele foarte simple și umile. Primii știu să se bucure de sărăcia lor, iar ceilalți știu să se detașeze de propria bogăție. Care virtute este mai mare oare? Fiecare își are farmecul ei, așa că nu vom alege una sau alta, amândouă fiind cu adevărat fascinante.
În plus, bogăția este o simplă unealtă de care trebuie să învățăm să ne folosim cu discernământ, după cuvântul lui Clement: „Nu trebuie, dar, aruncate averile, pentru că ele pot fi de folos semenilor noștri. Averile sunt bunuri pe care le agonisești pentru tine, iar banii sunt bunuri ce îți sunt de folos; dar și averile, și banii sunt dați de Dumnezeu spre folosul oamenilor. Și averile, și banii stau la dispoziția omului, ca un material, ca o unealtă, pentru ca cei care știu să le folosească să le folosească bine. […] Tot așa și bogăția; este o unealtă. Poți să te folosești de ea în chip drept și atunci slujește dreptății; te folosești de ea în chip nedrept, atunci slujește nedreptății. Da, bogăția e făcută să slujească, nu să conducă” (Clement Alexandrinul, „Care bogat se va mântui?”, 14, 1-3, în: Scrieri I, p. 44). În materialul următor vom continua să evidențiem argumentele lui Clement Alexandrinul în favoarea utilizării bogăției într-un mod bineplăcut lui Dumnezeu.

http://ziarullumina.ro

Posted in: Articole.
Last Modified: decembrie 4, 2017

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.