Într-o epocă în care ne e greu să dăruim din cele ce ne prisosesc, viaţa Apostolului Pavel ne trezeşte la realitate. În drumul lui spre Hristos, a nesocotit toate avantajele pe care le avea: rangul de conducător, sănătatea trupească, demnitatea, cinstirile (vezi II Corinteni 11, 1-12). Însă a mers şi mai departe. A ajuns în punctul de a spune: „Aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos pentru fraţii mei, cei de un neam cu mine după trup“ (Romani 9, 3).
Acest gigant al Duhului, care spune că nicio întristare, supărare, prigonire, foamete, nu-l poate despărţi de iubirea pentru Dumnezeu (vezi Romani 8,35), îşi doreşte chiar să fie despărţit de Domnul, adică să devină anatema şi blestem, dorind să-şi afle mântuirea fraţii lui după trup, iudeii. Precum Ioan Botezătorul, care era gata nu numai să-şi micşoreze sinele, dar să-l şi nimicească. Din iubire nemăsurată pentru poporul său i-a trimis pe toţi ucenicii săi la Hristos. Cu adevărat, cât de departe suntem de acest duh? Noi ne înfuriem nu doar atunci când este micşorat sinele nostru, ci chiar şi din cea mai mică şi mai neînsemnată pricină.

          Arhimandrit Arsenie Kotsopoulos, Lucrări minunate ale harului – eroi contemporani ai duhului, Editura Egumeniţa, 2013

Leave a reply

required