Pentru ca să aveţi o înţelegere cât mai limpede a ceea ce vreau să vă spun în continuare, e bine să vă amintesc că atât în viaţa socială a oamenilor, cât şi în cea religioasă, sunt folosite semne și simboluri.
Semnul este o convenţie prin care ceva se deosebeşte de altceva. Acel ceva poate fi o fiinţă, un obiect sau o împrejurare. Portul unei persoane este semnul că ea este din Maramureş, din Banat sau din Dobrogea, din Scoţia sau din Tirol. Uniforma unui militar este semnul că el aparţine unei anumite arme: infanterie, aviaţie, marină, sau că el face parte din armata unei anumite ţări (ceea ce e foarte important pe câmpul de luptă). Tot pe câmpul de luptă, un anume sunet de trompetă este semn (sau semnal) de atac sau de retragere. Îi faci cuiva semn să vină sau să se ducă, să se ridice sau să se aşeze, să vorbească sau să tacă. Configuraţia unei construcţii religioase este semnul că ai în faţă o biserică, o sinagogă sau o moschee. Când e vorba de o biserică, stilul ei îţi spune dacă e ortodoxă, catolică sau protestantă.
S
imbolul este semnul în spatele căruia se ascunde o anume realitate, sau, mai bine zis, semnul prin care o anume realitate îi devine transparentă iniţiatului, adică celui ce se pricepe să o citească. Drapelul naţional al unui popor este un semn, dar şi simbolul patriei, al vitejiei, al eroismului, al jertfei de sine. Aşa cum spuneam, o biserică este un semn, dar şi simbolul prezenţei lăuntrice a lui Dumnezeu. Ea poate fi şi simbolul unui anumit fel de religiozitate. Într’o încercare de tipologie a culturii, Lucian Blaga făcea o comparaţie între bazilica romană, a cărei arhitectură simbolizează ideea de autoritate divină prin sacerdoţiu, domul gotic ca simbol al efortului uman de a străpunge cerul prin forţe proprii, şi biserica ortodoxă – având ca arhetip Catedrala Sfânta Sofia – ca simbol al sinergiei divino-umane, al, transcendentului care ”coboară” spre credinţa care urcă. De asemenea, o icoană zugrăvită este simbolul persoanei sfinte pe care o înfăţişează şi care se face simţită prin chipul ei văzut.
Sfinţenia simbolului este transfigurarea lui în energie sacrală, în nişte efluvii spirituale prin care omul intră şi se menţine în comuniune cu realitatea din spatele simbolului. Pentru o primă exemplificare, să ne întoarcem la drapelul naţional. De obicei, el este asociat cu celălalt principal simbol al patriei, imnul naţional. Este de ajuns să privim ceremoniile de premiere la marile întreceri sportive internaţionale spre a ne da seama că mişcarea simultană a celor două simboluri, adică intonarea imnului şi ridicarea drapelului, transcende victoria propriu-zisă a învingătorului; emoţia acestuia, deseori însoţită de lacrimi, este nu numai expresia biruinţei personale, ci şi a sentimentului că el se află în comuniune cu propria sa patrie şi că aceasta, chiar de la distanţe enorme, se află în comuniune cu el. În tradiţia românească, drapelul naţional este sfinţit de către Biserică. Sfinţit este şi drapelul de luptă al fiecărei mari unităţi militare. Când comandantul unităţii îl primeşte astfel din partea Bisericii, el îşi pleacă genunchiul la pământ şi-l sărută ca pe o icoană. Drapelul sfinţit nu mai este un simplu simbol; el face parte integrantă din fiinţa unităţii: dacă este pierdut pe câmpul de luptă, unitatea se desfiinţează.
Un alt exemplu este Sfânta Cruce. Aceasta este nu numai semnul distinctiv creştin şi nu numai simbolul Jertfei mântuitoare, ci şi, în acelaşi timp, putere dumnezeiască. Încărcătura ei sacrală este experiată de orice creştin autentic. La rândul ei, icoana creştină a devenit, încă de la începuturile vieţii bisericeşti, sfânta icoană, şi aşa se menţine până în ziua de astăzi (aşa cum, de altfel, se petrece şi cu Sfânta Cruce). Esteticienii eclesiastici au încercat să definească deosebirea dintre icoană şi tabloul religios. Dincolo de toate variantele teoretice, eu, personal, am un singur criteriu: în faţa unei icoane, înainte de a-mi da seama dacă e frumoasă sau nu, dacă este sau nu şi o operă de artă, simt nevoia să mă descopăr, sau, mai mult, să îngenunchez. Tabloul religios se cere admirat, evaluat, ca orice obiect artistic; icoana se vrea contemplată, venerată, îmbrăţişată, sărutată, asemenea unei fiinţe vii pe care o adori şi o iubeşti. Dacă, prin vrerea şi puterea lui Dumnezeu, ea este şi vector al facerii de minuni, comuniunea dintre ea şi tine capătă dimensiuni incomensurabile. Tu oferi, ea îţi răspunde. De mână cu credinţa ta, icoana îţi oferă accesul la o altă realitate decât aceea a unei simple reprezentări. În ultimă instanţă, e calea ta de acces către Împărăţia Cerurilor.
Şi acum, ceva despre nava în care ne aflăm noi acum, adunaţi la rugăciune. Ea este biserica lui Dumnezeu ca locaş de închinare. E bine să vă reamintesc că în limba romană (ca şi în alte limbi moderne, de altfel) unul şi acelaşi cuvânt este folosit pentru a exprima două ipostaze ale Împărăţiei Cerurilor. Una este Biserica în ipostaza ei de instituţie divino-umană, de Trup mistic al lui Iisus Hristos, care cuprinde totalitatea credincioşilor, vii şi adormiţi, botezaţi în numele Sfintei Treimi.
A doua este biserica în ipostaza de locaş al rugăciunii şi închinării obşteşti. (Grafic, pe prima o scriem cu majusculă, pe cea de a doua, cu minusculă). Biserica-locaș este reprezentarea văzută (materială, locală) a Bisericii universale. Dacă, aşa cum vă spuneam, Biserica luptătoare (a celor vii) este corabia care, avându-L la cârmă pe Iisus Hristos, ne conduce prin istorie spre Împărăţia ce „va să vină”, adică spre cea definitivă, desăvârşită şi veşnică, biserica-locaş are forma văzută a unei corăbii, sau, cu un alt termen, a unei nave maritime care pluteşte spre răsărit, adică spre eshaton, spre, limanul cel neînviforat ”al devenirii noastre în Hristos. De altfel, spaţiul ei central se numeşte naos, cuvânt grecesc care înseamnă, navă”.
Extremitatea ei dinspre răsărit este rotunjită, asemenea prorei care despică apele, în timp ce extremitatea dinspre apus, în care se află intrarea, e dreapta. Chiar şi acolo unde construcţia a fost ridicată în plan treflat, ea nu este altceva decât o cruce înscrisă în navă. (În paranteză vă spun că orientarea unei biserici cu absida altarului spre răsărit face parte din tradiţia ortodoxă, cu semnificaţie teologică şi mistică; numai în cazuri excepţionale, impuse de relief sau de motive urbanistice – şi numai cu aprobarea episcopului – pot fi şi derogări de la regulă). Şi dacă am vorbit despre sfinţenia icoanei şi a Crucii, cu atât mai mult se cuvine să vorbim despre aceea a locaşului care le cuprinde pe amândouă şi căruia noi, în mod obişnuit, îi spunem, „sfânta biserică”.
O biserică ortodoxă trebuie să fie, neapărat, pictată în interior. Atât arhitectura cât şi iconografia sunt menite să facă din ea imaginea văzută şi esenţială a Împărăţiei Cerurilor. Credincioşii care participă la sfintele slujbe fac parte din Biserica luptătoare, a celor încă nedesăvârşiţi, dar care aspiră la sfinţenie. Pentru aceasta însă ei au nevoie de modele, iar acestea se află în Biserica triumfătoare, reprezentată prin sfinţii zugrăviţi deasupra, de jur-împrejur, care îi veghează, îi îndeamnă şi-i încurajează, asigurându-i că nu sunt singuri.
Nava e dominată de bolta turlei celei mari, pe care se află zugravit Iisus Hristos Pantocrator. O Pantokrator este un cuvânt grecesc care înseamnă Atotputernicul, tradus astfel în latină şi în toate limbile moderne. Părintele Stăniloae este cel care a observat neasemuita frumuseţe şi cuprindere a traducerii româneşti, aşa cum o avem de la bătrânii tălmăcitori ai Bibliei: Atotţiitorul. Aşadar, nu o putere statică, încremenită, concentrată în persoana lui Hristos, ci una dinamică, proniatoare, a Celui ce nu numai că o deţine, dar o face să şi lucreze asupra întregii creaţii. Sub El, de jur-împrejurul turlei, e zugrăvită Liturghia îngerească, necontenita cântare de laudă şi preamărire a celor fără de trupuri, a celor ce au fost de faţă la crearea lumii şi sunt de faţă la fiece treaptă a unei creaţii în continuă desfăşurare. Văzduhul în care ei se mişcă nu e altceva decât Bucurie.
Văzduhul îngeresc e legătura comunicantă între Pantocratorul de deasupra şi cetele sfinţilor din registrul inferior. Chipurile acestora, precum şi scenele importante din viaţa Mântuitorului, acoperă pereţii navei de jur-împrejur, dar şi iconostasul (sau, cum i se mai spune, tâmpla, de la latinescul templum), care uneşte nava cu altarul. Va mira poate faptul că am spus, unește”, întrucât, după toate aparenţele, aveţi în faţă un perete despărţitor. Ei bine, un mare învăţat ortodox, care ne-a lăsat o carte despre teologia icoanei (l-am numit pe Paul Evdochimov), defineşte iconostasul drept „perete transparent”, în sensul că icoanele de pe el ne ajuta să vedem ceea ce este dincolo, în spaţiul de taina al navei, în, sfânta sfintelor” din templul precreştin, adică în altarul nostru, despre care vă voi vorbi la vremea cuvenită. Adaug însa observaţia mai nouă ca iconostasul este imaginea stilizată a Arborelui lui Iesei, adică a visului prin care tatăl regelui David a văzut, în descoperire dumnezeiască, arborele genealogic al lui Iisus Hristos, inclusiv Sfânta Fecioară Maria, într’o superba sinteză a celor două Testamente.
Iată deci, în recapitulare, imaginea completă a Împărăţiei Cerurilor, aşa cum ne este înfăţişată de biserică în care am venit să ne închinam: Iisus Hristos laolaltă cu îngerii şi sfinţii, dar şi cu noi, călătorii,
Îmbarcați pe nava ce ne poartă spre eshaton. Şi acum, sfinţenia bisericii. Dacă icoanele sunt sfinte, cu atât mai mult locaşul care le adăposteşte. O icoană se sfinţeşte prin stropire cu apa sfinţita. Biserica-locaş îşi capăta sfinţenia printr’un ritual mult mai larg, mai adânc şi mai cuprinzător care, în esenţa, e înrudit cu Taina Botezului şi cu aceea a Mirungerii care-i sunt administrate pruncului devenit creştin. Vom reţine, deocamdată, ca botezul şi mirungerea pruncului pot fi făcute de preot, în timp ce sfinţirea bisericii este oficiata numai de episcop. În ambele cazuri (şi numai în ele) e folosit, ca materie, Sfântul şi Marele Mir.
Ce este Sfântul şi Marele Mir? E ulei de măsline impregnat cu foarte multe ingrediente aromate, după o reţetă savantă, şi pregătit prin fierbere de către un arhiereu în cadrul unui ritual anume rânduit. Sfinţirea lui se face în Joia Patimilor, de către toţi arhiereii membri ai Sfântului Sinod, şi este distribuit, prin centrele eparhiale, tuturor parohiilor din cuprinsul unei Biserici autocefale.
Cât despre Mirungere, e bine să vă spun ca, deşi e o Taină la fel de importantă ca şi celelalte şase ale Bisericii, ea trece aproape neobservată de majoritatea credincioşilor. Aceasta, datorită faptului că ea este oficiata imediat după Taina Botezului şi, practic, împreuna cu aceasta, fiind copleşită de rânduiala mult mai bogată şi mai spectaculoasă a celei dintâi. De altfel, ea este singura Taina care nu are o formulă de deschidere (Binecuvântare) şi una de închidere (Otpust). Prin ea, însa, noul botezat obţine părtăşia Duhului Sfânt, fapt de importanţa capitală pentru viaţa şi mântuirea creştinului.
În esenţa (chiar dacă, într’un fel, mă repet), sfinţirea unei biserici noi poate fi pusă în paralelă cu Botezul şi Mirungerea omului nou-născut. Precedat de soborul preoţilor, episcopul o înconjoară de trei ori şi-i pecetluieşte pereţii, în cele patru puncte cardinale, cu formula care însoţeşte semnul crucii: Se sfinţeşte această biserică prin stropirea cu apă sfinţită şi prin ungerea cu Sfântul şi Marele Mir, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Acelaşi lucru îl face şi pe interiorul pereţilor. Această pecetluire se face în văzul tuturor. Sfinţirea bisericii cuprinde însa şi un ritual de taină, care se petrece în absida altarului şi la care participa doar episcopul cu preoţii slujitori (şi, numai prin excepţie, unul sau doi epitropi sau, când e cazul, ctitorul). E vorba de pregătirea sfântului prestol (căruia i se mai spune şi sfânta masă), pe care va fi adusă Marea Jertfă, adică prefacerea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului. Două sunt momentele principale. Primul: Episcopul a adus cu sine, într’o cutiuţă de metal, o părticică din moaştele unui sfânt. (E legătura cu primele veacuri ale Bisericii, când creştinii prigoniţi săvârşeau Sfânta Liturghie, noaptea, pe mormântul unui martir, pentru ca, mai târziu, odată cu libertatea, să ridice deasupra mormântului o biserică în cinstea şi numele sfântului). Cutiuţa este îngropată şi pecetluita în piciorul sfântului prestol, dar nu înainte ca moaştele să fi fost acoperite cu Sfântul şi Marele Mir. Al doilea moment: După ce faţa sfântului prestol (de piatră sau de lemn geluit) este spălata cu apa caldă şi cu săpun, după ce e ştearsa bine cu prosoape curate, spălata din nou cu apa de trandafir şi zvântata cu ştergare, în final este unsa peste tot cu un strat subţire din Sfântul şi Marele Mir, şi numai după aceea acoperită cu pânzăturile anume făcute şi anume rânduite, deasupra cărora vor fi aşezate obiectele necesare slujbei liturgice.
Dintre acestea, mă voi opri puţin asupra celui esenţial, sfântul antimis, un patrulater de mătase, cu latura de aproximativ 40 de centimetri, pe care este desenată scena punerii în mormânt a Domnului, însoţită de simboluri şi inscripţii ale Sfintelor Patimi. Într`un buzunărel de lângă marginea superioară, bine închis prin cusătură, se află o intimă părticică din moaştele unui sfânt, încorporată într’un sâmbure de ceară sfinţit, prin atingere, cu Sfântul şi Marele Mir. Antimisul, împăturit, ocupă locul dinspre centru al sfântului prestol, exact în fața preotului slujitor. Vă voi vorbi, la timpul potrivit, despre momentul în care este despăturit şi despre faptul extrem de important, că pe el – și nu numai pe el se săvârșește jertfa cea de sânge, obiectul central al Sfintei Liturghii.
Antimisele se schimbă odată cu episcopii. Îndată după instalare, noul episcop dispune imprimarea unei noi serii de antimise, așa cum un nou suveran își emite moneda. Antimisele sunt sfințite de către episcop, destinate nominal fiecărei biserici parohiale sau mănăstirești și semnate, unul câte unul, cu propria sa mână. Antimisul este documentul prin care episcopul autorizează oficierea Sfintei Liturghii într-o anume biserică. Dacă pentru un motiv sau altul episcopul își retrage antimisul, în acea biserică nu se mai poate sluji Liturghia, chiar dacă biserica a fost sfințită. În schimb, dacă trebuința o cere, episcopul poate elibera antimisul chiar pentru o biserică încă nesfințită, în răstimpul, să zicem, dintre tencuirea pereților și zugrăvirea lor.
Mai mult, antimisul este un obiect mobil. La hramuri sau sfințiri de biserici, de pildă, când numărul credincioșilor e foarte mare, cu mult peste capacitatea locașului, Liturghia este oficiată afară, în aer liber, cu participarea unui mare sobor de preoți. În acest caz, antimisul este strămutat la locul slujirii, pentru ca după aceea să fie readus la sfântul altar. În vreme de război, preotul militar primește de la episcopul său un antimis pe care va oficia Sfânta Liturghie în orice parte a câmpului de luptă, oriunde o cer trebuințele ostașilor, inclusiv tranșeea sau zona liniei întâi. În astfel de circumstanțe, antimisul e spațiul concentrat al locașului liturgic, și, ca atare, al Împărăției Cerurilor.
Am insistat pe acest lucruri din dorința de a vă face limpede că în paralelă cu botezarea și mirungerea noului născut, o biserică sfințită capătă prețul unei ființe vii, omenești, pe care Tatăl a zidit-o, Fiul a întărit-o, iar Duhul Sfânt a înnoit-o. În acest fel ea este nu numai un semn, nu numai un simbol, ci și sfințenia sălășluirii lui Dumnezeu printre noi, spațiu sacru în care numele lui este chemat și preamărit. Ea este împărăția lui Dumnezeu în mers, nava la a cărei timonă se află Hristos, în timp ce pânza catargului frontal, în bolta altarului, plutește Maica Domnului, cu fața spre noi, călătorii, încurajându-ne prin cuvinte de taină: Nu vă temeți! Corabia înfruntă furtunile istoriei, dar să nu uitați că la cârmă se află Fiul meu.

Mitropolitul Bartolomeu Anania, Cartea deschisă a împărăției – o însoțire liturgică pentru preoți și mireni, pp.22-28

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.